Vulpea şi nevroza balcanică

Invitat la un team building corporatist să produc nişte self-awareness printr-un role-playing pe echipe (lucru’ dracului în casa popii...), nu a fost o surpriză să constat că, rugaţi să exprime ceea ce admiră şi ce nu le place la colegii lor străini, toţi aceşti (foarte) tineri corporatişti s-au plîns în cor de stereotipurile (depreciative) ale occidentalilor, de faptul că prea adesea aceştia (de regulă şefi) îi desconsideră, dispreţuiesc, subapreciază, pe scurt, nu le oferă recunoaşterea meritată. Spus de faţă cu şefii lor occidentali, nu era, în mod cert, o simplă glumă, ci o suferinţă cît se poate de reală.

Am supralicitat şi le-am propus următoarea „ghicitoare“: o cercetare europeană pe tineret arăta, printre altele, că tinerii din România se află pe departe pe primul loc la întrebarea „îmi place să fiu văzut ca un expert într-un anumit domeniu“. De ce? – am provocat eu. Răspunsul a venit surprinzător de repede: E vorba de imaginea de expert, avem nevoie să fim recunoscuţi public. Cum aşa? – s-a înfiorat şeful cel mare. Cînd semnăm un contract cu voi, ne bazăm pe faptul că sînteţi specialişti, nu că vreţi să aveţi o imagine! Wrong question! – m-am amuzat eu. Nu înseamnă că, obiectiv, nu sînt buni „specialişti“, ci că au nevoia subiectivă să fie şi recunoscuţi, emoţional, ca atare. Neamţul generic (care fusese, evident, referinţa inconturnabilă) are morala lucrului bine făcut, el vrea să fie bun. Românul generic are nevoie să fie recunoscut ca cel mai bun pentru a fi liniştit. Cultural vorbind, noi avem o problemă narcisică majoră – am generalizat eu. Mi-a venit apoi imediat în minte reacţia fundamental narcisică a revoltelor din primăvară, cînd clasa noastră conducătoare a jucat rolul străinului cel rău, tratîndu-i pe români de ciumpalaci şi lovindu-i astfel unde-i doare mai tare: imaginea de sine. M-am abţinut însă de la comentarii de acest gen...

Ajuns acasă, m-am întors la excelenta carte a lui Vasile Dem. Zamfirescu despre nevroza balcanică, pentru a-mi testa speculaţiile. Ipoteza sa (căci, în lipsa cronică a unor cercetări de etno-psihiatrie în România, doar despre o ipoteză poate fi vorba) este următoarea: ca psihanalist şi trăitor în România, mi „s-a conturat treptat presupunerea că specifică pentru români este prelucrarea defectuoasă a conflictelor narcisice (între valoarea proprie şi valoarea celorlalţi), generată de deficite narcisice timpurii, din primii ani de viaţă“. În termeni psihiatrici, ar fi vorba deci despre o „prelucrare nevrotică“ a unor conflicte altminteri universale, ce poate duce în cazul unor indivizi la o adevărată „nevroză balcanică“. În domeniul mai larg şi cotidian al psihologiei sociale, această „înclinaţie“ ar putea fi tradusă, metaforic, dar cît se poate de sugestiv, în povestea vulpii la struguri. Vulpea din România, ca să spun aşa, pare să fie supramotivată istoric să ajungă la struguri, dar, tot istoric vorbind, pare să fi acumulat multe frustrări în acest domeniu. Şi, neajungînd la struguri, pare să se fi autoconvins că aceştia sînt acri, că obiectul dorinţei nu merită, că oricum nu se poate ajunge la el. Nu este deci un eşec (asumat) al subiectului, ci o lipsă de valoare a obiectului.

Pînă aici e relativ simplu şi aproape firesc. Dar imaginea de sine iese, inconştient, şifonată din această rezolvare. Povestea trebuie deci generalizată: nici o vulpe nu ajunge la struguri, sîntem un neam de vulpi ratate: „dacă s-ar institui un premiu Nobel pentru ratare, românii l-ar monopoliza pentru un secol“ – ironiza Andrei Pleşu. Drept care, fie ne este ruşine că sîntem români şi refuzăm românitatea (cazul paradigmatic al lui Cioran), fie ne percepem ca victimă a istoriei (cazul majorităţii): străinul cel rău ne-a împiedicat samavolnic să ajungem la struguri. „Conflictul dintre sentimentul de inferioritate provocat de frustrare şi nevoia de înaltă self-esteem este doar ascuns prin împingerea dincolo de pragul conştiinţei“ – explică Zamfirescu.

Există însă şi vulpi care ajung totuşi – sau se pare că ajung – la struguri. Pentru a păstra această autoapreciere, vulpea noastră frustrată va deveni resentimentară şi va nega – sau împiedica – această reuşită: să moară şi strugurii vecinului! Vulpea care a ajuns la struguri nu poate fi decît o impostoare, deci noi, celelalte vulpi, ne putem reabilita public imaginea de sine. În sfîrşit, mai modeste şi harnice, alte vulpi au nevoie ca publicul să încurajeze măcar – şi să recunoască – efortul lor de a ajunge la struguri.

În viaţa noastră cotidiană recentă, această sensibilitate narcisică exacerbată este prezentă în foarte diverse – dar convergente – forme. Sîntem, cu toţii, extrem de sensibili la imaginea noastră publică, individuală şi/sau colectivă, oscilînd aproape nevrotic între ruşinea de a fi român (cînd sîntem între noi) şi victimizarea colectivă (cînd sîntem criticaţi de ceilalţi). Sîntem totodată fascinaţi şi resentimentari, în acelaşi timp, în raport cu imaginea publică a celuilalt, a vulpii care a ajuns la un ciorchine. Sîntem de asemenea obsedaţi de clasamente, de topuri, de la „locul“ ocupat, de la grădiniţă pînă la orice examen de promovare şi de la fiecare dintre noi pînă la noi toţi: olimpicii noştri au luat locul întîi la X – deci sîntem cei mai buni; sau „pînă şi Bulgaria ne-a luat-o înainte!“ – şi iar cădem în ruşinea de a fi român. Nu în ultimul rînd, avem obiceiul să ne eroizăm ca victime: comunismul, de pildă, care a pus sub obroc atît vulpea, cît şi strugurii (ceea ce este cumplit de adevărat!), ne-a transformat în victime; anticomunismul trebuie să ne legitimeze deci ca eroi pentru a ne reface self-esteem-ul. Dacă n-aş fi fost împiedicat să ajung la struguri, aş fi fost un faimos producător de vin!...

De unde ni se trage însă această suferinţă narcisică? Zamfirescu se fereşte să ofere o explicaţie. Şi nici eu nu mă simt prea bine...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.