Vulgarizarea catastrofei

A existat o vreme, pînă nu foarte demult, în care oamenii credeau că orice stihie, orice catastrofă, orice prăbușire a lumii erau pedepse pe care Divinitatea le abătea asupra noastră, pentru a ne corecta. Odată cu apariția științei moderne, cum ar zice Freud, aceasta se autonomizează, se universalizează și se vulgarizează. Divinitatea și instituțiile sale devin frecventabile în virtutea obiceiului reflex și din ce în ce mai puțin în spiritul unei forme de trăire a unui sentiment profund religios. Cu toate astea, știința nu e o jivină care ciugulește, de atîția ani, ficatul Bisericii. Are și instituția de reprezentare a Divinității în lume partea ei de vină, pentru procesul ăsta de dezvrăjire, pentru trecerea la cele fizice, chimice și matematice, în defavoarea celor sfinte. Și nici măcar despre vină nu e vorba, ci despre un drum al lumii, o cale a omului, o alegere a ființei. Că e mai mult sau mai puțin conștientă alegerea asta, că lucrurile sînt infinit mai nuanțabile, că albul și negrul nu îmbracă toate tipurile de realitate, toate astea sînt la fel de valabile pentru orice. E limpede însă că, azi, pentru cei mai mulți dintre noi, catastrofa, de orice fel va fi fiind ea, e ceva explicabil, cu cauze și efecte, cu structură precisă și cu un arsenal de cunoaștere în preajma ei, care o face transparentă, lizibilă și inteligibilă pentru oricine are chef să înțeleagă.

În absența din ce în ce mai îndelungată a voinței divine din vocabularul nostru – și, mai ales, din felul nostru de a vedea lumea – punem responsabilitatea sau cauzele catastrofei exclusiv pe seama omului, a semenilor. Pe măsură ce progresul din peștera științelor electrifică traseele și pune totul la dispoziția circulației turiștilor, ideea de catastrofă se democratizează și devine o responsabilitate a unora dintre noi. A celor care nu sînt conștienți de anumite lucruri și nu pot să păstreze niște tipuri de valori, traduse în cîteva feluri de comportamente, considerate corecte, sigure, uneori chiar salvatoare. Cert e că, oricum am vedea lumea, prin chipul Divinității sau prin superochelarii inteligenți de la Google, catastrofa întotdeauna are niște vinovați. Ei sînt fie „necredincioșii“ și „păcătoșii“ din vechea ordine a gîndirii, fie „inconștienții“ și „iresponsabilii“ de azi. Întotdeauna vinovații sînt „ceilalți“, „alții“, „ăia“, „ei“. Pe unii nu i mai rabdă Divinitatea și-i pedepsește aspru, în toate felurile, pe alții nu-i mai rabdă Pămîntul, care se prăbușește sub fundurile lor obeze și indiferente. Catastrofa s-a democratizat. Nu mai e o pedeapsă a unei Divinități răzbunătoare sau dojenitoare, ci o destinație inevitabilă, spre care ne îndreptăm obiectiv, științific, temeinic, cu lecțiile făcute.

Există însă și o democratizare a democrației. Cum altfel?! Numai că acest proces psihologic și social păstrează în el atît urme vagi ale vechii perspective asupra lumii, cît și achizițiile recente. E ceva perfect normal, care conține multe dintre datele esențiale ale istoriei sale, amestecate într-un cocktail tipic pentru vîrsta gîndirii pop de azi. Un „azi“ în care unii – sigur, întotdeauna „alții“, evident că nu noi! – gîndesc cam așa: „Democrația nu e pentru oricine. Nu le-o poți băga pe gît troglodiților. Plus că democrația înseamnă ordine, lege, disciplină. Toate astea nu mai sînt posibile. Dacă democrația e valabilă pentru toată lumea, a ajuns să și arate exact ca toată lumea. Ferfeniță. Fragmentată în mii de definiții, care mai de care mai personale, mai ușchite, mai artistice sau mai patologice. Practic, democrația nici nu mai are definiție, așa cum nici unul dintre noi nu vrem să avem, ci să fim unici, inimitabili, prezențe irepetabile. Democrația nu mai are chip, ci nenumărate variante. E drept, noi n-am prins chipul acela auroral, dacă va fi existat vreo­dată, dar ce-am prins acum e o caricatură a ceea ce trebuie să fi fost cîndva. Cum ziceam, dacă o fi fost. Nici nu contează asta. Ce contează e că nu se poate s-o ducem bine toți. Democrația nu e pentru toată lumea. Așa nu se mai poate! Nu ne putem îngrămădi toți în noțiunea asta, pentru că, pînă la urmă, trebuie să o și concretizăm cumva. Iar asta nu se poate cu toată lumea, pentru că… pur și simplu nu e loc pentru toți. Sîntem prea mulți, iar unii nu înțeleg că trebuie să fie ordine și disciplină. Democrația nu e că fiecare face ce vrea. Nu veni tu la mine în casă, să aranjezi cum îți place ție. În ultimă instanță, te-am primit. Respectă-mă și acceptă-mi valorile, ca să le accept și eu pe ale tale. Nu poți? Atunci ieși afară și încearcă în altă parte! Vrei să intri cu forța? Atunci o să mă apăr.

Iar apărarea e de toate felurile. În general, trebuie să vină cineva să ne apere. Un personaj providențial. Nu-l iubim, pentru că nu e cazul în situații de-astea. E aducătorul unei catastrofe. Dar e singura cale care ne poate „salva“. Singura care poate restaura ordinea și disciplina. Și, mai ales, felul nostru contemporan și îndestulat de a fi. Ca să nu ne opintim conștiințele și să nu ne mînjim mîinile cu sînge mai mult sau mai puțin metaforic, îl mandatăm pe unul dintre noi să facă asta. Să producă frumușel catastrofa. Să fie „nebunul“ care ne salvează. Declarativ, nu sîntem de acord cu el. Dar în cabina de vot sîntem singuri. E un spațiu intim. Numai bun pentru cele mai perverse gînduri. 

(continuarea în numărul viitor)