Vreo şapte ani

Am 17 ani şi e început de primăvară. Joc baschet de vreun an şi încep să fiu bunişor. La fotbal am renunţat. În primul rînd, din cauza mamei, care a hotărît că mă fac ’telectual şi nu fotbalist. E drept că au ajutat şi nişte crampoane sub genunchi, care m-au liniştit pentru cîteva luni.

Descopăr o şcoală pe aproape unde se joacă baschet. Stau cîteva seri ca prostul pe margine, căci nimeni nu vrea „animalul“ de 1,73 m şi 53 de kile în propria echipă. Într-o sîmbătă sînt cinci la joacă, aşa că reuşesc să intru într-una din echipe – jucăm trei la trei. Fiecare echipă are cîte o fată. Ambele frumoase tare, aşa că am o motivaţie serioasă să joc cît mai bine. Cea care joacă cu mine e mică, dar se mişcă super-bine în teren şi știe să arunce cam cel mai bine dintre toţi jucătorii. Nu îmi pasează mai deloc, pînă cînd reuşesc să fur eu o pasă şi să dau coş. Cîştigăm toată seara şi asta e un lucru bun. Sînt clar cel mai brunet de pe teren, dar sîntem pe timpul lui Ceaşcă, aşa că nu sînt comentarii răutăcioase. Gînduri cu duiumul, dar comentarii deloc.

Joc aproape seară de seară acolo şi mă împrietenesc cu cîţiva jucători. Încet-încet, ajung să fiu printre primii doi-trei şi în multe seri reuşesc să domin jocul. Sînt cinci-șase fete care joacă cu noi şi toate sînt prietenoase cu mine, în afară de scorpia mică, tunsă ca un puştan şi cu nişte ochi albaştri-verzui de sfîrşit de lume.

În mai sînt invitat la un chef şi mă duc. Mă întîlnesc cu scorpia acolo. Vorbim o bună parte din noapte. Dimineaţă sînt pulbere, îndrăgostit cum nu mi-am imaginat că se poate. Impresionarea scorpiei trece pe primul loc al priorităţilor şi îmi bag picioarele în ultima lună de şcoală. Mă antrenez ca un ţăcănit la baschet în fiecare zi şi fac progrese rapide. Îmi pun în cap să reuşesc să ating inelul şi încep să bag cîte 1500 de genuflexiuni pe zi. Am un noroc incredibil şi sfîrşesc prin a mă duce cu ea în tabără la Costineşti. Ne facem amîndoi zob şi sîntem pe altă planetă. Următorul an este, privit retrospectiv, cel mai bun an pe care îl am. Scorpia devine zîna zînelor şi totul este aşa cum mi am imaginat că ar trebui să fie. Reuşesc pentru prima oară să dau un dunk chinuit şi mă visez regele baschetului.

Începutul anilor ’90 – sîntem tot împreună şi sînt tare fericit. Fac bani din tot felul de munci sezoniere (inclusiv săpat de şanţuri) şi din bişniţă la bulgari şi la sîrbi. Am două vacanţe fabuloase tot la Costineşti şi, practic, nici o grijă. Nu sînt deloc interesat de inginerie şi la facultate am rezultate puţin peste mediocre, învăţ îndeajuns încît să trec anul. Citesc mult, continui să îmi bat capul cu calculatoarele şi joc baschet la greu. Ne plimbăm mult pe străzi şi bem pepsi pe bordură. E de departe cea mai frumoasă femeie pe care o ştiu şi sînt praf după ea. Sînt în lumea mea şi am un super-şoc cînd îmi dau seama că lucrurile nu sînt deloc simple. Familia ei este, brusc, albă şi mama este o problemă. Intervine în ecuaţie faptul că sînt ţigan. Mi se spune foarte direct că nu ar trebui să fim împreună.

Nu pricep nimic. Sîntem super-fericiţi împreună şi, brusc, tîmpenia asta cu familiile. Presiunea asupra ei creşte. Colegii ei – ea e la Facultatea de Drept – mă privesc, în cel mai bun caz, de sus, dacă nu cu scîrbă. Toată chestia mi se pare ridicolă – sînt mult mai bun decît oricare dintre ei – practic, la orice, în afară de albeţea pielii. Mă gîndesc că e o chestie care o să treacă şi continui să fac tot ce pot ca să ne fie cît mai bine. Desigur, o fac cu mintea unui puşti şi nu a unui adult.

Încet-încet, lucrurile se înrăutăţesc. Zîna se transformă în scorpie cu mama. Decizie super-proastă, nu de alta, dar mama are zeci de ani de exerciţiu în a fi afurisită. Îi spune mamei într-o zi că m-a crescut prost, lucru care o pune, pe vecie, pe lista neagră a mamei. Sînt prins la mijloc şi continui să mă port ca un băieţel răsfăţat care crede cu tărie că lumea din capul lui corespunde cu realitatea.

Apar primele certuri serioase şi, la un moment dat, îmi spune că nu o să fie niciodată cu mine. Că nu o să se căsătorească niciodată cu mine. Nu îmi făcusem nici un plan de căsătorie, dar ceva trosneşte în mine. Îmi dau brusc seama că sînt „ţiganul“. Că o să fiu tot timpul „ţiganul“. Pricep asta şi cu prietenii din jur. Oameni buni care urăsc cu spume ţiganii, că doar sîntem în perioada Hădăreniului şi e la super-modă. Mulţi se străduiesc din greu să nu vadă că sînt ţigan, dar nu se sfiesc să înjure ţiganii în preajma mea.

Mama munceşte ca servitoare la o nemţoaică. Tata e alcoolic, ne urăşte cu spume şi ne ameninţă periodic că o să ne omoare. România putrezeşte în strînsoarea foştilor securişti şi a şmecherilor care se îmbogăţesc peste noapte. Mă gîndesc serios la sinucidere şi mă trezesc într-o zi că mă plimb aiurea pe şinele de cale ferată.

E începutul lui 1994 şi m-am trezit într-o realitate oribilă. Sînt sărac-sărac, fac o facultate care nu îmi place şi care mă pregăteşte de şomaj, sînt într-o relaţie în care zîna cea mai zînă mă vede ca pe o vulnerabilitate pentru viitorul ei şi într-o ţară care e în prăbuşire liberă. Decid că o să supravieţuiesc şi încep să construiesc ziduri în jurul meu. Încet-încet, devin şi eu un alt mîrlan care încearcă să se descurce şi ignor oamenii într-adevăr foarte buni din jurul meu, cu justificarea că trebuie să mă descurc. Din cînd în cînd mai ajut copii nevoiaşi, lucru care mă face să mă simt mai bun, dar o să îmi ia vreo șapte ani pînă o să reuşesc să pricep că adaptarea la realitate nu necesită copierea ei.