Vremuri şi conducători

Schimbările politice, deteriorarea atmosferei democratice, turnura tot mai îngrijorătoare pe care o iau lucrurile și la noi, și pe plan mondial survin la vreo nouă ani de la începuturile crizei economice de la sfîrșitul deceniului trecut. Am văzut multe comparații între situația actuală și ceea ce s-a întîmplat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Și atunci a fost o gravă criză economică, începută în 1929, după care în cîteva țări importante au venit la putere conducători iresponsabili și a urmat ceea ce știm. Și atunci o bună parte a lumii era dezorientată și apăsată de sentimentul condensării distanțelor, de schimbările și posibilitățile nebănuite pe care dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare și transport (telefonul, radioul, rețeaua tot mai extinsă de căi ferate, numărul în creștere al automobilelor și avioanele) începea să le ofere, de senzația că timpul și viața se accelerau, condiții în care mulți nu-și mai găseau rostul. Astăzi, în mod oarecum similar, avem de-a face cu dezvoltarea explozivă a posibilităților de informare datorate Internetului și cu extinderea rețelelor de comunicare și socializare la o scară fără precedent. Sînt mulți oameni derutați, frustrați sau pierzători în lumea asta.

Pe de altă parte, crizele economice sînt ciclice, după cum ne atrag atenția specialiștii. Temerea actuală este ca nu cumva, în lumea globalizată, ciclice să fie și crizele politice la scară planetară și, Doamne ferește, războaiele mondiale. Au trecut aproximativ nouă ani de la începutul crizei economice mondiale. Dacă lucrurile ar fi simetrice, situația ar fi astăzi similară celei din 1938, adică nouă ani după 1929. De la încheierea Primului Război Mondial trecuseră atunci douăzeci de ani, iar Germania umilită și frustrată pregătea o revanșă. De la încheierea Războiului Rece și prăbușirea Uniunii Sovietice au trecut 26 de ani, iar regimul Putin se arată a fi tot mai agresiv.

După ce s-a întîmplat în anii ’30 ’40, omenirea și liderii politici au tras în­vă­țăminte. Au fost gîndite sisteme, create reguli și înființate instituții internaționale care să prevină repetarea unor asemenea lucruri. Dar memoria acelor vremuri se estompează. Rostul celor stabilite după cel de-al Doilea Război Mondial nu mai pare prea clar. Instituțiile și regulile democratice ale lumii libere s-au erodat. Istoria nu se repetă niciodată identic, dar fără îndoială are anumite ciclicități. Ca și cutremurele.

Analistul Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, vorbește despre greșeala care s-a făcut cu Rusia, care ar fi fost, spune el, umilită de Occident după încheierea Războiului Rece, un fenomen cu consecințele nefaste pe care le vedem astăzi. Și Germania ar fi fost umilită după Primul Război Mondial, ceea ce ar fi dus, spun unii, la nazism și la tot ce a urmat. Cred, totuși, că multe asemenea paralele sînt forțate. Nici criza din 2008 nu a fost la fel de dură ca aceea din 1929. Iar ideea de umilire a unei întregi națiuni sună ciudat. Dar pot exista lideri și partide care să folosească propagandistic o asemenea găselniță. Să-i atragă pe oameni băgîndu-le în cap că au fost umiliți și că trebuie să se ridice, să-și arate puterea. O propagandă care de multe ori prinde. A prins în Germania, prinde în Rusia. În special în Rusia de azi însă, fenomenul ăsta îmi pare a fi fost inventat în sfere înalte și livrat apoi populației. Rusia anilor ’90 dădea impresia că se îndreaptă spre valorile occidentale. O tendință confirmată de Garry Kasparov în cartea sa Vine Iarna!. La un moment dat însă, societatea a fost cîrmită sau a fost ajutată să revină la vechile reflexe. Ce vreau să remarc, în definitiv, e că liderii contează foarte mult. Accidentele istorice pot fi de multe ori evitate sau diminuate dacă liderii sînt abili și responsabili.

Iată și la noi. România se bucura în ultimii ani de o oarecare liniște și stabilitate pe care cîțiva noi lideri iresponsabili și inabili au tulburat-o complet în doar cîteva zile. Iar ei nu au fost aduși la putere de cine știe ce val de mase, naționalist sau populist, bazat pe cine știe ce uriașă nemulțumire mocnită, un val căruia să nu i te poți opune și care nu poate să scoată la vîrf decît lideri autoritari pe măsură. Nu, ei au ajuns acolo din motive chiar contrare: apatia electoratului și apatia adversarilor lor politici. Nu e vorba de un destin implacabil, lucrurile puteau sta și altfel. Tot așa mi se par și lucrurile din America. Fiindcă, dacă ne gîndim bine, acolo populația a ales o pe Hillary Clinton. Matematic, ea a primit mai multe voturi decît Donald Trump. Doar sistemul electoral a făcut ca Trump să devină președinte. Foarte puțin a lipsit să fie invers. Nu zic că Hillary Clinton ar fi fost o mare fericire în fruntea Americii. Dar cu Donald Trump se profilează tot mai clar o mare nefericire. Observăm, în schimb, că mica Austrie, în plin val global naționalist, a reușit să aleagă un președinte ecologist. Liderii marii Chine par a miza la rîndul lor pe ideea de deschidere și vor profita în mod pragmatic tocmai de „închiderea“ Americii și a Occidentului. Nu la fiecare moment de cotitură a istoriei mondiale toate țările evoluează la fel, ca la o comandă. Rolul conducătorilor contează enorm, iar alegerea lor poate depinde de foarte puțin și uneori chiar hazardul are un rol. Dar o caracteristică de luat în seamă în ce-i privește pe liderii din vremea noastră (și nu numai) e că, oricît de străluciți ar fi, nu pot face binele decît încet, cu lingurița. Binele are nevoie de construcție, de efort și perseverență. În schimb, liderii răi sau proști pot provoca dezastre mult mai repede. Nici stricăciunile lor nu sînt văzute chiar ime­diat de către oamenii simpli. Cînd totuși politicile greșite sau rău intenționate încep să aibă efecte materiale, pe care majoritatea le resimte, de obicei e prea tîrziu și ele sînt foarte greu de reparat. Poate că o bună parte a lumii (iată, noi și americanii împreună de data asta) trebuie să treacă printr-un experiment de așa nu. Să sperăm că va fi doar atît.

Foto: Andrei Ivan