„Vreau să existe atîtea tipuri de spectacole cîţi artişti sînt“ – interviu

12 martie 2015   TÎLC SHOW

Este coregraf şi dansator cu o bogată activitate artistică şi teoretică. A înfiinţat în 1999 Centrul Multi Art Dans – MAD, o organizaţie neguvernamentală, activă pînă în anul 2003, ce a funcţionat ca prima casă a dansului contemporan. Modul de organizare, acţiunile şi activităţile Centrului MAD au avut un impact deosebit asupra publicului şi au contribuit la crearea unei mai bune vizibilităţi a dansului contemporan în România şi străinătate, oferind în acelaşi timp artiştilor un minim de confort de creaţie. Centrul MAD prefigurează apariţia Centrului Naţional al Dansului de astăzi. Actualmente manager al Centrului Naţional al Dansului, Vava Ştefănescu redefineşte misiunea instituţiei pe care o conduce, prin proiecte menite să crească vizibilitatea acesteia, dar şi gradul de conştientizare cu privire la importanţa dansului contemporan. 

Ce ne puteţi spune despre strategia de management pe care aţi adoptat-o pentru Centrul Naţional al Dansului? 

Eu cred că o strategie de management nu este ceva de care publicul este direct interesat, ea îi priveşte mai degrabă pe finanţatorii principali şi pe cei care produc. Cei care consumă produsele rezultate, cei care iau parte la evenimentele şi acţiunile de la Centrul Naţional al Dansului trebuie să se bucure de rezultatele direcţionate către ei, sau să reacţioneze în consecinţă, să se exprime dacă le-a plăcut sau nu. Pentru public, strategia nu este, aşadar, ceva de ordin declarativ, ea se va vedea în rezultatele care îi interesează direct pe spectatori. 

Există totuşi o schimbare de paradigmă în privinţa apelurilor de proiecte? 

Este vorba tot de un

deschis, nu este ceea ce am numi o finanţare.

Dar, totuşi, nişte proiecte vor fi susţinute, adică finanţate.

Desigur. În termeni de strategie, problema proiectelor se enunţă astfel: clarificarea misiunii Centrului Naţional al Dansului constă în a acorda sprijin acolo unde este nevoie. Nu poţi cunoaşte cum trebuie să susţii anumite producţii, fie că e vorba de carte de dans, fie că e vorba de spectacol, de mobilitate sau de cercetare, dacă nu ştii că ele există ca nevoi. În momentul în care s-a venit cu propunerile în urma

-ului care a avut

în decembrie anul trecut, am detectat care sînt nevoile concrete ale contextului coregrafic autohton. Ideea era să vedem care sînt tendinţele profesioniştilor din breaslă (nu e vorba numai de coregrafi) şi am vrut să vedem dacă aceste nevoi, exprimate în forma proiectelor propuse, sînt în acord cu ceea ce ne-am propus noi să facem. 

Care sînt nevoile cele mai vizibile pe care le-aţi detectat, în urma analizării proiectelor propuse? 

Se detaşează net de toate celelalte nevoia de a discuta profesional, de a deschide procesul de lucru în faţa celorlalţi şi de a-l dezbate împreună cu ei. Nu e neapărat vorba de a produce această deschidere către public, relaţia nu este propusă între artişti şi public, ci de la artist la artist. Este vorba de o legătură care exista în urmă cu trei ani şi care în prezent s-a mai diminuat. 

În ceea ce priveşte dialogul la care participă şi publicul, trebuie precizat faptul că, după fiecare spectacol din cadrul Festivalului Like CNDB #1, spectatorii sînt invitaţi să participe la discuţii, să pună întrebări, să intre în dialog cu artiştii. 

Festivalul se află deja la a doua ediţie. Dialogurile de după spectacol au avut loc şi la prima ediţie. Discuţiile cu publicul sînt de natură să invite spectatorul să se deschidă din altă perspectivă către actul artistic şi îl ajută foarte mult şi pe artist. Discuţiile profesionale, cele dintre artişti, au rolul de a reface starea aceea critică între artiştii care se vizitau la repetiţii, care îşi vedeau toate spectacolele. Un lucru bun pe care îl constat este faptul că profesioniştii vin să vadă ce fac colegii lor, ceea ce cred că reprezintă un semn bun pentru comunitatea dansului. În termeni de strategie, cred că mai trebuie adăugat ceva: încercăm să acordăm importanţă tuturor genurilor şi preocupărilor artistice, evitînd să ne cramponăm într-un anumit stil sau tip de discurs, iar publicul e liber să aleagă.

În anii anteriori, luînd parte la evenimente din sfera dansului, am constatat nu numai în România, dar şi la mari festivaluri din străinătate, că acestea erau, la nivel de public, frecventate de „noi şi ai noştri“, de cele mai multe ori spectatorii fiind tot profesionişti ai dansului. De ceva vreme, venind la Centru, constat că tipologia spectatorilor s-a diversificat. Ce credeţi că a condus la acest fenomen?

Este un fapt extrem de îmbucurător şi cred că a fost generat de nevoia publicului de a asista la acte artistice pe care nu le găseşte pe alte scene, cel puţin în Bucureşti. E o nevoie onestă de a primi o formă de entertainment cu un grad ridicat de performanţă, şi fizică, şi intelectuală. 

Revenind la strategie, la misiunea Centrului Naţional al Dansului: există un proiect pe care l-aţi iniţiat şi care este coordonat de Igor Mocanu: Portalul Dansului Românesc. 

De curînd, am fost întrebată, într-un interviu la radio, ce îmi doresc eu cel mai mult ca director al Centrului Naţional al Dansului. Ei bine, îmi doresc foarte multe, numai că eu cred că trebuie întotdeauna să îţi doreşti cu putere ceea ce este prioritar, lucrurile care trebuie împlinite înaintea celorlalte. Cu cea mai mare onestitate, am răspuns că îmi doresc enorm ca Centrul Naţional al Dansului să fie cunoscut în toate mediile, să se ştie exact ce face şi ce livrează în peisajul cultural românesc. El livrează ceva unic şi de calitate, nu ne permitem orice, mai ales că sîntem singura instituţie de profil. Îmi mai doresc foarte mult ca, oriunde întorci capul, să se ştie ce înseamnă CNDB, să nu mai fim confundaţi nici cu

, nici cu hiperconceptualismul ermetic. Vreau să existe atîtea tipuri de spectacole cîţi artişti sînt.

În ceea ce priveşte Portalul Dansului Românesc, proiectul de care mă întrebaţi, el are funcţia de a contribui la ceea ce spuneam, la a se şti la orice oră cine este activ în dansul românesc, ce face, cum face şi care este istoria fenomenului. Portalul Dansului Românesc are trei componente, ieri, azi şi mîine. Sînt foarte fericită că, pentru secţiunea de istorie, Igor Mocanu s-a apucat de cercetare, are un plan ştiinţific, foarte serios. Deja Fondul de arhivă al CNDB este foarte bogat şi aşteptăm acum să construim platforma online, iar publicul să aibă acces la istoria dansului din România. Nu cred că este doar un proiect necesar, ci unul cît se poate de natural. 

Care este semnificaţia numelui festivalului Like CNDB #1? 

#1 înseamnă number one, ideea fiind că, chiar dacă festivalul e la a doua ediţie, în numele lui se află 1 pentru că CNDB este „number one“. În ceea ce priveşte Like, el este desigur recognoscibil de utilizatorii de Facebook, dar nu am pornit de la asta, ci de la principiul plăcerii.

Aveţi şi un motto din Aristotel: „Plăcerea duce la desăvîrşire orice activitate“. 

Da, nu am găsit un citat îndeajuns de mulţumitor în opera lui Freud, care a postulat principiul plăcerii. Mai e o perspectivă a lui

, un alt sens al lui din limba engleză, care ţine de asemănare:

este

Totuşi, eu nu sînt încă mulţumită de numărul celor care vin la CNDB, deşi comparativ cu ce era înainte se înregistrează un progres notabil. Mai e şi capacitatea sălii, care ne împiedică să estimăm corect cîţi oameni consumă acest gen de artă. 

Care au fost criteriile de selecţie a pieselor din festival? 

Cel mai important criteriu e performanţa. Spectacolele nu trebuie doar „să se ţină pe picioare“, ci trebuie să aibă şi ceva de comunicat, într-un mod performant, specific artiştilor care le propun. Diversitatea e un alt criteriu şi ţine de dorinţa noastră de a da importanţă egală tuturor formelor de expresie artistică. 

În ce măsură preconizaţi cooperări internaţionale? 

Pentru la anul, este sigur în proporţie de 90% că intrăm în reţeaua europeană Dance Roads, pentru a promova unul sau doi artişti români. Idei de cooperare internaţională avem, desigur, nu am renunţat la ideea unor ministagiuni în diverse ţări, dar această politică rămîne cumva în planul doi, pentru că, în viitorul apropiat cel puţin, ne propunem să consolidăm ce avem aici. De bine, de rău, artiştii români circulă în mediile artistice din străinătate. Avînd în vedere că, ani de-a rîndul, am fost mult mai cunoscuţi în afară, iar în ţară eram cel mult toleraţi, trebuie să investim întîi aici, pentru a evita marginalizarea de tradiţie a dansului contemporan în România.  

a consemnat Gina ŞERBĂNESCU  

Foto: A. Uşurelu

Mai multe