Vorbeşte cu mine...

29 decembrie 2009   TÎLC SHOW

Aşa că i-am explicat: oamenii liberi nu savurează şi nu apreciază libertatea. O luăm ca atare. Ca pe aer. Nu simţim lipsa aerului decît atunci cînd ne sufocăm. M-am gîndit mult zilele acestea, la cumpăna de temere şi speranţă dintre ani, aniversări şi alegeri, la aceste cuvinte ale aproapelui meu de pagini, Cristian Ghinea. Aşa ceva ni s-a întîmplat şi nouă, era el de părere într-un număr precedent al Dilemei vechi: după frenezia descoperirii libertăţii în decembrie 1989, am început să uităm tot mai mult – sau să realizăm tot mai puţin – ce lucru extraordinar am obţinut atunci şi mai posedăm încă şi în prezent! Suferinţele nu au dispărut, ce-i drept, şi nici mizeriile umane, ba chiar au apărut şi altele noi, necunoscute, dar au devenit împreună umane, adică s-au mutat în registrul ontologic şi moral legitim al fiinţei umane autentice. În lipsa libertăţii, greutăţile vieţii pot fi, eventual şi accidental, mai mici, dar rămîn oricum, într-un fel, sub-umane, iar bucuriile ne apropie şi ele de vecinii noştri, animalele. Oricîte deziluzii am acumulat în aceşti ani, nu avem voie să uităm acest lucru. Mergînd însă pe firul metaforei, m-am gîndit că aerul libertăţii se vede în obrajii celor care îl respiră regulat şi firesc: sînt roşii şi luminoşi. De ce oare feţele românilor sînt atunci atît de pămîntii şi încleştate? Respirăm noi oare cu adevărat aerul Libertăţii? Şi am început să mă îndoiesc... Nu este vorba aici despre numeroasele „libertăţi“ în care se desface Libertatea, libertăţi traduse, la rîndul lor, în tot atîtea „drepturi“ care o apără, ci despre Libertate ca atare, Libertatea umană supremă care este Libertatea Cuvîntului. Încă o dată, nu libertăţile cumulate ale presei, opiniei şi alte cuvîntări, ci Libertatea rostitoare a fiinţei umane care este, oricum am defini-o, o fiinţă cuvîntătoare. Iar prin cuvînt comunică astfel cu celălalt, transformîndu-l – şi transformîndu-se la rîndul său – în ceea ce limbajul creştin numeşte atît de potrivit „aproapele“. De acest sens esenţial al Libertăţii se pare că nu am reuşit să ne apropiem, dînd doar tîrcoale libertăţilor legale şi lăsîndu-ne demobilizaţi de eşecurile lor parţiale. Nu am înţeles că nu există Libertate de unul singur: pe o insulă pustie, un om nu este liber, ci doar singur. Din acest punct de vedere, „libertatea“ noastră este una tristă, căci însingurată, o libertate a fiecăruia pentru fiecare. Libertatea este redusă astfel la independenţă, iar cuvîntul care comunică, legîndu-ne de aproapele nostru, devine o simplă cuvîntare care îşi strigă doar dreptul de a cuvînta. Am devenit astfel fiinţe îndepărtate în ciuda libertăţii noastre cîştigate de comuniune umană. Jargonul ultimilor ani a rezumat totul în amăgitor solitara strigătură de izbîndă: fac ce vrea muşchii mei! Nimeni nu mai comunică, nimeni nu mai ascultă pe nimeni, vorbele sînt folosite doar ca arme de atac şi/sau apărare iar cuvintele sînt vînturate precum nişte coji de seminţe, scuipate de o gură demonică peste o realitate pe care nu mai ştiu să o exprime. Limba însăşi se stîlceşte, iar vocabularul se împuţinează, vociferînd fără să mai rostească. Acum douăzeci de ani chiar ne-am cîştigat Libertatea Cuvîntului, dar nimeni nu a inventat încă o lege care să o poată garanta ca atare iar Bruxelles-ul este neputincios în această privinţă. Partea plină a paharului este însă faptul că această Libertate se află încă la purtător şi poate fi exersată de fiecare dintre noi în măsura în care îşi găseşte un aproape deschis să practice şi el aceeaşi Libertate. Mai mult, presa există şi ar putea să-şi exercite şi ea rolul său de gazdă a comunicării iar societatea civilă ar putea învăţa la rîndul său arta conversaţiei. Dar cine va renunţa oare primul la monologul izbîndei (sau pierzaniei) solitare pentru a se izbăvi în dialog? Nu-mi rămîne decît să vă urez la multe şi fericite cuvinte!...

Mai multe