Vorbeşte, bă, mai simplu!

„Vorbește, bă, mai pe-nțelesul omului!“ Sînt vorbe în care se ascund, de fapt, o istorie a urii față de sofisticare, dar și eșecul unor sisteme de educație și modele de instituții academice. La acest eșec se adaugă din plin și saltul tehnologiei, care duce comunicarea într-o altă eră. Și, ca să fie tabloul complet, noua dimensiune a înțelegerii ideii de politică vine și se așază, lin, precum cea mai glorioasă dintre cireșe, peste un tort destul de șubred și supraîncărcat cu ornamente. Evident că toate sînt legate, cumva, între ele. Însă rezultatul, ceea ce se vede la ora asta, e o ieșire la lumină a celor mulți. E o atenționare, o batere cu pumnul în masă, o șuierătură printre dinți, o ridicare de ton care cheamă la liniște. Un mesaj care spune, din ce în ce mai clar și mai apăsat, că s-a terminat cu joaca și cu experimentele. Vine vremea lucrurilor serioase. Printre ele, poate cel mai important e cel în care se amintește că etimologia cuvîntului „democrație“ conduce spre o semnificație cît se poate de limpede: puterea poporului. Cu amintirea unui detaliu esențial: puterea majorității.

Iar „poporul“ – ceea ce pentru unii înseamnă doar cifre și oceane de minți nivelate – nu ezită, periodic, să-și amintească acest fapt. De obicei, dacă a tăcut prea multă vreme și a mai îndurat și ironii dure, cînd își amintește că puterea e la el și că el e puterea, se lasă cu deranj mare. După veselia Belle Époque, după o petrecere care a durat ceva mai bine de patruzeci de ani, a venit un război crunt. Un război care, terminîndu-se destul de echivoc, și-a mai produs și un al doilea episod, cu mult mai grav decît primul. Iar acum, la peste patruzeci-cincizeci de ani de la explozia generației hippie și a marii petreceri a anilor ’70, unii se pregătesc să scrie nota de plată a acestui interval istoric. O parte a acestei note de plată e redefinirea practică, funcțională, a ideii de „majoritate“. Cu cît au fost mai intense și mai aplicate chestionările asupra acestei idei, cu atît mai ferm e răspunsul peste timp, cu atît mai puternică e re-strîngerea șurubului.

E o discuție mare și, mereu, complicată. Cine mișcă, de fapt, lucrurile? Cine stabilește direcția în care merge „decontul“ istoric? Liderii „providențiali“, de la un moment dat, cei care ascultă vocile popoarelor și-și asumă patriotic importanța marilor momente istorice? Sau popoarele însele, care își proiectează spre ierarhiile structurilor reprezentative un anumit tip de lider, gata să interpreteze, fără figuri de stil, „adevărata“ voință a majorității? Ca n-totdeauna, s-ar putea să înțelegem cîte ceva abia după încheierea „decontului“.

Între timp, cei care au fost în carne și oase la Woodstock sau cei care au trăit în spiritul lumii născute acolo au cam obosit. Mulți nici nu mai știu din ce tabără fac parte. Din cea a celor care schimbă, exuberant, lumea? Sau din cea a celor care spun că ar trebui să mai închidem robinetele sublimului, pentru că o cam -luăm razna? Însă ceea ce se vede limpede, peste tot, e că minoritatea care schimbă lumea – minoritatea care trăiește pulsul acțiunii, al entuziasmului străzii – obosește întotdeauna mai repede decît majoritatea care privește evenimentele la televizor. Exuberanțele marilor idealuri par mereu supuse unui moment de grijă parentală, care apare suveran și dă ora stingerii.

În momente istorice foarte grele, progresiștii, elitele academice, populațiile campusurilor universitare, pletora artistică de toate felurile, toți cei care cred în condiția ameliorabilă a ființei umane se uită în jur și se îngrozesc de subțirimea rîndurilor din care fac parte. Dincolo, în lumea celor care cred că distracția a mers prea departe, privirea în jur produce o încredere pe care doar majoritatea o poate construi. În plămînii ideilor de „ordine și disciplină“ se adună un suflu pe care doar ascunderea în mulțime îl poate genera. Fără să conștientizeze în detaliu această putere, majoritatea știe că fluxurile sale au inundat și acoperit întotdeauna chiar și cele mai ascunse plaje.

A rîde de majoritate sau a o disprețui în general înseamnă a te asigura de un răspuns cu totul neașteptat în dimensiunile cinismului și cruzimii sale. La fel de bine cum ideea de a fi populist va primi și ea, la vremea ei, întotdeauna, un răspuns la fel de neașteptat. După căldura primirii în brațe urmează aruncarea la gunoi a unui obiect de unică folosință. Stînga și dreapta politice nu mai au nici o relevanță în aceste cazuri. Orchestrele lor, pur și simplu, se pierd în vacarmul general care cere mereu ceva aparent simplu. Iar exercițiile de păcălire a majorității sînt vechi de cînd lumea, după cum la fel sînt și momentele ei de răzbunare.

Există cîteva locuri din lume, unde ideea de educație încearcă să schimbe direcția acestui mers al istoriei. Costurile unui asemenea fel de a vedea lucrurile sînt considerabile, la nivelul contribuției fiecărui membru al comunității. Însă rezultatele obținute dau speranțe mult mai mari decît în alte locuri, unde se încearcă, aberant, obținerea unor rezultate diferite, prin practicarea acelorași metode care și-au coafat discursurile, pe ici, pe colo. Rezistența la ideea de educație contemporană e mult mai mare decît lasă la vedere veșnic noile noastre capacități de ipocrizie. Tot contemporană. Pentru că, oricît de eroic progresist ne-am poziționa cîteodată, tot majoritate sîntem. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.