Voi de-a ce vă jucați cînd sînteți copii?
Vă aduceți aminte, desigur, fabuloasa înșiruire de jocuri pe care le asociază Rabelais, în Gargantua și Pantagruel, banchetului, cînd după ospăț și taifas, înainte de un alt rînd vîrtos de benchetuială și de somn, mesenii jucau „culoare, / protos, țacă sau panțarola, / maslă bătătoare… poștalionul, / de-a prinselea, / de-a mîța oarbă, / de-a prîsnelul, / de-a baba-oarba, / de-a lăcusta, / de-a cîrja, / fața, / în bumbi, / ala-bala…“ (în traducerea Ilenei și a lui Romulus Vulpescu). Vă este poate cunoscut și Homo ludens al lui Huizinga, prefațat în ediția Humanitas de Gabriel Liiceanu, care amintește că tabloul lui Bruegel, celebrul Jocuri de copii, este o replică plastică aproape fidelă a jocurilor lui Rabelais, specialiștii identificînd în spațiul tîrgului care constituie decorul șaptezeci și opt de jocuri. Experiențele ludice ale copiilor sînt, așa cum explică Liiceanu și simplific eu barbar aici, pe de o parte o denunțare a gravității, ele repetînd anticipativ actualitatea adulților, dar sînt și o „garanție palpabilă și întreținere constantă a reflexului libertății“. Huizinga însuși, apoi, făcînd o succintă sinteză a funcțiilor jocului, amintește printre acestea și „spiritul de imitație congenital“, și funcția de „exercițiu pregătitor în vederea activității serioase“ pe care o presupune viața, dar și satisfacerea „nevoii de destindere“.
Cînd discut cu clasele de-a noua despre joc, avînd ca scenariu al unei unități întregi de studiu urmărirea metamorfozelor pe care le presupune trecerea acestei activități prin cele trei diateze verbale, de la a te juca la a juca și apoi la a fi jucat, am de fiecare dată curiozitatea să solicit elevilor să identifice, atît în secvența din Gargantua și Pantagruel, dar și în tabloul lui Bruegel și apoi în alte texte pe care le luăm în discuție, notabil fiind pentru demers articolul lui Cărtărescu, „Pururi tînăr înfășurat în pixeli“, să identifice, așadar, jocuri care le sînt cunoscute. Din experiența personală, din lecturi, din poveștile familiei. Firește, sînt foarte apropiați de realitatea virtuală, jocurile pe calculator sau pe consolele lor sînt cele care ocupă mult din spațiul lor vital, dar unele dintre cele propuse de Rabelais sau dintre cele din tabloul lui Bruegel le sînt cunoscute cel puțin din auzite. Cine nu a auzit de baba-oarba, de de-a prinselea sau de cerc? Altele le sînt total necunoscute, le stîrnesc amuzamentul, uneori curiozitatea. Îi pun, desigur, să îmi spună și alte jocuri pe care le practică ei, dar cu excepția diverselor titluri de jocuri PC, care de fapt intră toate în aceeași categorie, nu m-au surprins vreodată cu ceva ieșit din comun. Copiii din universul meu repetă, în privința jocurilor de grup sau individuale, cam aceleași experiențe care îmi erau cunoscute și mie. Mai un fotbal, mai o miuță, mai o ascunselea.
Deunăzi, povesteam însă cu o prietenă, Monica Halaszi, profesoară la rîndul ei, care a și notat pe Facebook o experiență prin care a trecut recent. Trecînd în revistă jocurile copilăriei ei, își amintește că primele jocuri erau „de-a tata și de-a mama“, cu copiii pe uliță, de-a „magazinul“, cu vînzarea și cumpărarea de produse, simbolizate de firișoare de nisip, pietricele, rămurele și alte mici gadget-uri arhaice găsite prin ogradă, vîndute pe frunze de patlagină, „de-a școala“ și, apoi, își amintește vag Monica, „de-a olimpiada“, în timpul Jocurilor Olimpice de Vară de la Montréal și Moscova. Îmi amintesc și eu cum fierbeam niște fierturi într-o oală la bunici în grădină, pe focul care mistuia toamna rămășițele de după curățarea pămîntului, pe care o consideram ciorbă și apoi ne așezam în jurul unei mese cu scaune din butuci, îmi amintesc jocul de a spitalul, de-a doctorii și pacienții, căci părinții mei lucrau în domeniu. Îmi amintesc bicicleta, tenisul la perete, cu care o înnebuneam pe o vecină, Tanti Ilonco, o doamnă tare de treabă altfel, rămasă singură la bătrînețe, probabil de la prea multe iubiri ale tinereții și maturității.
Monica însă continuă cu o experiență recentă. Ținînd un curs de formare cu colegi din mediul rural mai ales, care lucrează cu copii preșcolari și din clase primare, și discutînd cu ei despre acești copii, care provin din medii adesea defavorizate, a aflat că cele mai noi jocuri ale acestora sînt unele ca „de-a mersul în Spania“, „de-a mersul cu caii după lemne la pădure“ sau, culmea tristeții, „de-a pușcăria“. Cum comenta cineva, asta cu pușcăria întrece imaginarul, toate fiind, în fapt, scenarii ale supraviețuirii. E lesne de înțeles de unde sînt inspirate aceste jocuri, din realitățile imediate care îi înconjoară pe acești copii. Undeva, într-o școală din Bistrița, recent, un grup de copii se juca „de-a drogurile“, trăgînd pe nas un praf de cretă.
Copiii aceștia nu se joacă „de-a Dumnezeu“, așa cum o făcea admirabil fetița din romanul lui Dan Lungu, atunci cînd privea de pe acoperișul blocului mișcările oamenilor de jos, în timp ce tînjea după afecțiunea mamei sale plecate în Spania la muncă. Puțini se ridică la acest nivel al plutirii pe deasupra tuturor lucrurilor, rămînînd în același timp și copii, ancorați și în suferințele cotidianului. Majoritatea rămîn doar aici, jos, în spațiul căutării soluțiilor de supraviețuire în pușcărie sau în tăiatul „pe șest“ de lemne sau în munca departe de casă, uneori cu iz de sclavie.
O privire mai atentă asupra acestui fenomen, în mediile dezavantajate mai ales, dar iată că și în cele nobile de la oraș, ne-ar putea evidenția multe despre ce oferim noi, ca societate, acestor copii care sînt viitorul țării. Te apucă groaza, cînd de fapt ce ar trebui să te apuce este rușinea. Într-o lume în care unii copii se joacă de-a pușcăria, iar alții de-a trasul drogurilor pe nas, nu e de mirare că apoi cîte unul dintre aceștia ajunge la pușcărie sau să lovească cu bolidul de sute de mii de euro, beat și drogat, conducînd cu 250 km/oră, mașina unui tată de alți doi copii și să-l strivească. Sigur, ce spun aici e un truism de bun-simț. Dar cei care au puterea în mîini chiar ar trebui să se rușineze. Ar putea începe de acolo, de jos, cu căutarea mai întîi a soluțiilor prin care mediile dezavantajate să fie aduse la un nivel al decenței traiului și implicit al educației. Sînt convins că un astfel de obiectiv face toți banii.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.