Viziuni surprinzătoare

5 iulie 2023   TÎLC SHOW

America e plină de muzee (cu doi de e). Cum am mai scris o dată, e o țară în care valorile sînt apreciate și există și banii pentru a fi cumpărate. I-am povestit unui venerabil domn, într-o lojă de la Metropolitan Opera, că am fost chiar  impresionat de colecția de picturi impresioniste de la MoMA (Museum of Modern Art). „Really?”, a reacționat el sceptic. Era un domn distins, cu baston, care avea un ușor tremur. Părea să fie chiar titularul acelei loje, pe ușa căreia scria că e un dar din partea Lord&Taylor (un foarte vechi și celebru magazin newyorkez). M-a privit lung, parcă gîndindu-se dacă și cum să-mi destăinuie ce avea în minte. „Eu sînt specialist în domeniu”, a început. „Îmi place Opera și sînt contribuitor aici, dar am făcut Arte Plastice. Am învățat chiar cu marii maeștri care au înființat MoMA. E adevărat că nu l-am mai vizitat de zeci de ani, dar cîte picturi impresioniste ai văzut acolo? Vreo două-trei sute? Cam așa? Ei bine, asta e o glumă.”

L-am privit nedumerit. „Da, chiar o glumă. Încă o dată, îți spun lucrurile astea pentru că știu bine. Ai idee cîte asemenea picturi importante sînt în colecțiile private din împrejurimile New York-ului? Zeci de mii, domnule! Doar cele impresioniste. Zeci de mii.” Mi-a explicat apoi că tot ceea ce văd vizitatorii la MoMA, la Frick Collection sau chiar la Met sînt un fel de resturi. Adică tablouri, sculpturi sau alte lucrări de artă pe care oamenii bogați sînt dispuși să le doneze din cînd în cînd, ca să le fie numele gravate acolo, la loc de cinste, sau cînd pur și simplu se plictisesc de ele și vor să facă loc în casele lor unor noi achiziții.

Am realizat că ceea ce spunea venerabilul domn era perfect plauzibil. Era o perspectivă la care nu mă gîndisem vreodată. Cu siguranță, nu erau niște alegații de tip marxist. Mai ales în America, probabil că exact așa stau lucrurile. Și în ideea asta, într-una din zilele următoare am intrat în salonul expozițional al marii case de licitații Christie’s, de pe strada 49. Am descoperit mai mult decît un muzeu obișnuit, în nenumăratele săli cu picturi și sculpturi. Sînt adunate acolo o mulțime de nume cunoscute de artiști contemporani, moderni sau vechi maeștri din Europa, plus artă de pe alte continente. Cu nemiluita. Am văzut expusă și o fotografie făcută de Brâncuși propriei sculpturi Muza adormită. Fotografia era estimată a se vinde cu un preț între 30 și 50.000 de dolari. După cîteva zile s-a dat cu 201.000 de dolari. Majoritatea operelor de artă au afișate dedesubt prețurile estimate. Uneori cifrele astea erau destul de derutante. De exemplu, ca un amator în domeniu, inițial m-am mirat că o acuarelă de Picasso era evaluată sub două milioane de dolari în vreme ce o pictură de Francis Bacon (pictorul irlandez, nu filozoful englez) de pe peretele de vizavi, cu o figură strîmbă à la Picasso, era estimată la 28 de milioane (ulterior a fost cumpărată cu 34 de milioane). Am aflat apoi că tablourile lui Francis Bacon au tot bătut recorduri la licitații. Sigur, nu doar semnătura contează, ci și mărimea, raritatea și probabil multe alte lucruri. În timpul licitației se adaugă, evident, factori subiectivi și niciodată nu se știe ce se poate întîmpla. Un alt pictor de reținut pentru valoarea la licitații este Ed Ruscha, un american încă în viață. Am privit cu o oarecare mirare o pictură de-a lui cu o benzinărie deasupra căreia scrie Standard. Ulterior, am descoperit că s-a vîndut cu 22 de milioane de dolari. Cu siguranță, e mult de discutat despre relația dintre piața de artă și arta propriu-zisă. E un subiect pentru specialiști.

Eu pot să observ că pe cît de multe sînt, pe atît de vremelnic stau operele în acea expoziție. Sînt licitate, vîndute, iar în locul lor apar mereu altele. O piață ca toate piețele, în continuă mișcare. Nu e ca la Metropolitan Museum of Art unde, după 30 de ani, m-am văzut din nou față în față cu autoportretul lui Rembrandt. Reîntîlnirea chiar m-a emoționat. Tot la Met, l-am căutat și pe Joseph Roulin, poștașul lui Van Gogh (unul dintre cele cinci portrete existente – patru sînt în Statele Unite). Negăsindu-l, am intrat în panică. Aveam să dau peste el cîteva zile mai tîrziu, la MoMA, uitasem că acolo era de fapt. Și reîntîlnirea cu el a fost asemenea celei cu un om drag, pe care nu-l mai văzusem de 30 de ani. Uitasem chiar și ce barbă mare avea. Apropo, dacă îți rotești privirea de departe prin sala de la Guggenheim în care e colecția impresioniștilor și postimpresioniștilor, Renoir, Monet, Manet, Gauguin, Vuillard, Rousseau și alții, în ochi îți sare imediat pictura cu Munții din Saint Remy a lui Van Gogh. Pur și simplu, îți atrage privirea fixînd-o și ți se insinuează în creier parcă țiuind. Fără îndoială, teribilul Vincent era bine „prăjit”, după cum se exprima un prieten, spre beneficiul privitorilor.

În călătoria din America, grație fiului meu, am mai descoperit un pictor extraordinar, de care nu știam: Edward Hopper. Și tablourile lui pot atinge suta de milioane de dolari la licitații, dar nu despre asta e vorba. E pictorul unei anume atmosfere, specific americane. E vestit pentru că pe figurile personajelor lui nu se poate citi nici o expresie. O lume golită de sens, alienată. Specialiștii îl încadrează de obicei printre realiști, chiar fotorealiști, dar are și ceva postimpresionist. S-a născut la sfîrșitul secolului al XIX-lea și a murit în 1967. Ca și în cazul lui Van Gogh, picturile lui pot da fiori. Dacă treci dincolo de „fotografie”, descoperi un abis. Natura, unde există, pare electrizată și electrizantă. Descoperindu-i chintesența, am ajuns să-l căutăm prin mai toate muzeele americane în care am intrat și, absolut întîmplător, în marea Americă, am dat și peste casa lui natală din micul orășel Nyack, de lîngă New York. O întîmplare dintre acelea parcă sortite. Era o căsuță albă, mai modestă decît cea a lui Nicolae Grigorescu de la Cîmpina, cu verandă și  vedere către rîul Hudson și în care două doamne amabile ne-au fost ghizi. Cu excepția unei schițe pe care pictorul a făcut-o cînd era copil, nici un tablou de-al lui nu se găsește acolo (sînt prea scumpe astăzi pentru bugetul căsuței memoriale). Există și un autoportret pe un perete, care e însă doar o reproducere. Atunci am aflat că n-a fost aproape nimeni din lumea americană a artei căruia să nu-i fi plăcut picturile lui Edward Hopper. Asta în ciuda senzațiilor deloc plăcute pe care le stîrnesc, cum spuneam. Din fotografii și imagini înregistrate, pictorul părea să fi fost un tip echilibrat și riguros, ca un inginer. Totuși, cu ce ochi a sfredelit adîncimile Americii!

Mai multe