Vituperare humanum est
Săptămîna trecută, în ediţia online a Dilemei vechi, dl Florin Dumitrescu m-a pus la colţ pentru articolul „Bre… Nea Şexpire…“, pe care l-am publicat în nr. 335 (15-21 iulie) al aceleiaşi reviste. Dl Dumitrescu mă ceartă pentru o vină sub povara căreia m-aş fi încovoiat supus şi plin de remuşcări, dacă i-aş fi găsit o urmă de valabilitate. Negăsind urma asta, oricît aş căuta-o, mă văd nevoit să mai aduc nişte precizări, punînd totul nu pe seama vreunui moment de scăpare de sub control a turaţiei motorului critic de care dispune domnia sa, ci pe seama posibilei mele lipse de limpezime. La fel de bine, nu pun supărarea dlui Dumitrescu pe seama unei identificări urticat-patriotice cu breasla publicitarilor, pe care o consideră grav atacată, ci pe seama neatenţiei mele în a semnala, în fiecare frază, faptul că m-am referit la nişte exemple punctuale, nicidecum la întregul acestei respectabile meserii. Şi, pentru corectitudinea polemicii, las la o parte anumite stridenţe cu adresă personală, din tonul articolului domniei sale, luînd în calcul mai ales ceea ce vrea să spună, şi mai puţin felul în care o face. Pe de altă parte, nu pot să nu-i mulţumesc, şi să nu mă simt onorat pentru consideraţia pe care o are faţă de felul în care încerc să îmi fac meseria la postul public de televiziune.
La mijlocul articolului său, dl Dumitrescu spune aşa: „Să tot fie vreo zece ani de cînd n-am mai citit articole mustrătoare la adresa publicităţii precum cel de acum“. Oare ce putea să-i pricinuiască onorabilului meu coleg de la B-24-Fun şi de la Dilema veche o afirmaţie atît de categorică? Las răspunsul acesta în seama domniei sale, nu înainte de a-i aminti că m-am adresat cît se poate de clar şi de explicit unora dintre creativii din publicitate, dînd cîteva exemple precise. De unde şi pînă unde poate cineva, oricine va fi fiind, să tragă concluzia, atît de radicală, că aş fi vituperat, cum spune dl Dumitrescu, la adresa întregii publicităţi? E ca şi cînd unul ar critica punctual emisiuni de televiziune, cărţi, albume de muzică, iar altul ar sări ca ars că respectivul înjură televiziunea, literatura şi muzica. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte ideea că, dacă semnalez nişte neam-prostii, apare cineva care consideră că înjur publicitatea în ansamblul ei. Dacă dl Dumitrescu se face avocatul tuturor creativilor din publicitate şi dacă îşi asumă „valoarea“ sau normalitatea unor scenarii pretins ironice despre umilire şi şpagă cu licitaţie e problema domniei sale. Eu, unul, fără să mă trimită nimeni, mă duc şi cînt la altă masă.
Dar, înainte de a-i supăra şi pe alţii, îi cer permisiunea celui pe care l-am necăjit să ofer un citat întreg din articolul care i-a produs atîta amărăciune şi indignare, nu doar partea la care s-a referit domnia sa. Asta ca să încerc să scap, măcar în propria mea conştiinţă, dacă nu şi în a dlui Dumitrescu, de imaginea ameninţătoare a ’telectualului băţos, care nici n-are un dram de umor, şi mai e şi suficient de căpiat, încît să emită păreri, de la egal la egal, în preajma oamenilor care se pricep. Eu am îndrăznit să zic aşa: „O împîrţoşare educativ-patriotică, un proces moral-cetăţenesc şi o critică ’telectuală cu buzele ţuguiate sînt la fel de ridicole ca şi pretenţiile ironic ştiutoare ale creaţiilor publicitare mai sus pomenite. O dispută în termenii ăştia nu duce la cine ştie ce rezultat. La urma urmei, trăim într-o lume liberă, fiecare dintre noi avînd dreptul de a se da mare, de a face pe nebunul, pe deşteptul sau pe prostul. Iar cîtă vreme e vorba de creaţie, cine are tupeul să vină şi să facă judecăţi morale? Şi fără să am cea mai mică intenţie de a strîmba din nas, sau de a face pe avocatul vreunei baricade puriste, nu fac decît să sesisez faptul că jocul complice cu prostul gust, cu mîrlănia, cu ticăloşia şi cu prostia răutăcioasă are toate şansele de a deveni curent de opinie. Sau, mă rog, pe romgleză, «trend». Şi, pînă la urmă, instituţie şi şcoală.“ N-am înfierat cu mînie proletară, boscorodind prăbuşirea României sub pacostea publicitară, n-am ridicat poalele nici unei fuste tivite cu modelul contemporan al corectitudinii politice, ci mi-am permis, e drept, fără să cer permisiunea dlui Dumitrescu, să comentez ceva. Adevărul e că am mai comis păcatul ăsta în cîteva rînduri. Dar care e problema? Ne pregătim cumva să inaugurăm în capitală vreo Piaţă a Părerilor Unite?
Pe de altă parte, dl Florin Dumitrescu mă suspectează de lipsă de umor, pentru că nu gust minunatul slogan „Baiazide, venim să te cucerim!“. Azi am văzut un element nou al acestei broderii creative: „Baiazide, un kebab la băiatu’!“. Încă un motiv să mai vituperez un pic. Ce-ar fi rău în sloganul „Istvane, o pastramă de sub şea la băiatu’!“? E la fel de mişto şi de… „catchy“. Nu sînt prizonierul cine ştie căror sensibilităţi transilvane, nu arăt cu degetul acuzator la moralitatea cuiva şi nu mă dau igienizator de serviciu al spaţiului public românesc. Îndrăznesc să-mi iau părtaşi în afirmaţia asta cîţiva prieteni vechi, din lumea publicităţii, pe care îi admir, tocmai pentru că au ştiut să creeze scenarii de mare succes, devenite folclor urban, cu oameni care au chipul şi umorul „străzii“, dar care au ştiut să păstreze distanţa faţă de mitocănia goală. Dacă optezi pentru un anumit tip de consecvenţă în respectarea liniilor foarte largi ale decenţei, eşti retrograd, îmbătrînit, fiţos cu aere sofisticate, căutător de nod în papură. Iar dacă a-ţi exprima o opinie, referitoare la ceva care crezi că are un soi de relevanţă, o fi însemnînd „a trage după muşte“, îi dau dreptate fără rezerve dlui Florin Dumitrescu şi tac mîlc.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.