Virulenţa antisemitismului în Franţa

27 februarie 2019   TÎLC SHOW

„La France est à nous!“ Printre insultele cu caracter antisemit care i-au fost adresate filozofului francez Alain Finkielkraut sîmbătă, 16 februarie, cînd s-a încrucişat cu un grup de „veste galbene“ în cartierul Montparnasse au răsunat şi aceste cuvinte: Franţa este a noastră! Autorităţile l-au identificat ulterior pe individul care le-a rostit, un islamist radical, un om îndoctrinat de ideologia salafistă.

Mai mult ca sigur, individul nu a citit un rînd din ce scrie Alain Finkielkraut. Cînd i-a strigat în faţă „Franţa e a noastră!“, el n-a făcut decît să repete ceea ce îl învaţă ideologii salafişti, şi anume că Europa este un teritoriu pe care islamul poate şi trebuie să-l cucerească. Faţă de alte curente islamiste, salafiştii îşi propun cucerirea Europei prin metode paşnice: din punctul lor de vedere, imigraţia şi rata natalităţii în sînul comunităţii musulmane vor avea ultimul cuvînt, mai rămîne ca musulmanii din Europa să rămînă „sudaţi“ între ei, să nu se „occidentalizeze“ şi să nu accepte valorile democraţiei.

Salafistul respectiv, care l-a mai „avertizat“ pe Alain Finkielkraut că va fi pedepsit de Dumnezu, şi-a rostit tiradele fără nici o teamă, cu un total sentiment de impunitate. Nu i-a păsat de faptul că era filmat în timp ce-şi perora insultele. Despre acest sentiment de impunitate care s-a extins în numeroase cartiere numite „sensibile“ se vorbeşte mult acum în Franţa. Unii editorialişti evocă faptul că, de mai multe decenii, Republica franceză nu-şi mai poate exercita autoritatea în anumite zone urbane, practic intrate într-un proces de „secesiune“ culturală faţă de restul ţării. Alain Finkielkraut este unul dintre intelectualii care au denunţat în ultimii ani cu cea mare insistenţă această aberaţie. Nu întîmplător, deci, numele său se află pe lista neagră a salafiştilor şi a altor islamişti radicali.

Ori de cîte ori a avut ocazia, Alain Finkielkraut a mai denunţat şi incredibila complicitate dintre o parte a stîngii „progresiste“ franceze şi islam. El nu este singurul, de altfel, despre această „alianţă împotriva naturii“ au mai scris pagini memorabile şi Pascal Bruckner sau Kamel Daoud. O parte a stîngii franceze, orbită de ura ei faţă de capitalism, a crezut că poate „înrola“ imigraţia şi, mai ales, imigraţia provenind din ţările musulmane, în lupta împotriva „exploatatorilor“. Citez dintr-un articol publicat pe 20 februarie de Pascal Bruckner în Le Figaro: „Acest mariaj împotriva naturii este fructul unei constatări: prăbuşirea tuturor idealurilor stîngii. Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, clasa muncitoare s-a refugiat masiv în tabăra lui Marine Le Pen, lumea a treia îmbrăţişează cu entuziasm economia de piaţă şi consumerismul. Pentru o fracţiune a mişcării progresiste, doar joncţiunea cu fundamentalismul Semilunei va fi ocazia unui nou suflu.“

Iată, foarte succint creionat, contextul în care antisemitismul de inspiraţie islamistă se dezvoltă cu virulenţă în Franţa. Din punctul de vedere al salafiştilor, primii care ar trebui să părăsească Franţa ar fi evreii, chiar dacă islamul nu a cucerit încă total Europa.

În zonele „sensibile“ unde comunitarismul s-a impus de facto (de exemplu, la Saint-Denis, în nordul Parisului, unde în şcolile publice nu mai îndrăzneşte să meargă nici un copil de evreu), antisemitismul mai este alimentat de teoriile conspiraţioniste. Evreii sînt asimilaţi cu imaginea banului, cu ideea de elită, de unde şi concluzia rapidă că ei conduc lumea şi că fac ce vor. De peste trei luni, de cînd a izbucnit ca un torent mişcarea „vestelor galbene“, acest conspiraţionism primar şi-a găsit o neaşteptată ocazie de a se exprima deschis. Pentru că „vestele galbene“ au adus cu ele, în peisajul politic francez, un torent de ură: ură împotriva funcţiei prezidenţiale şi a lui Emmanuel Macron, ură împotriva executivului, ură împotriva deputaţilor, a primarilor şi a celorlalţi aleşi ai Republicii, ură împotriva democraţiei reprezentative, ură împotriva capitalismului şi a elitelor…

„Vestele galbene“ au deschis, prin violenţa lor, un fel de cutie a Pandorei, şi nu este de mirare că pulsiunile antisemite s-au exacerbat în acest context. Pentru că anticapitalismul este şi el o sursă de antisemitism. Editorialistul Jacques Attali explică foarte bine acest circuit cauzal într-un articol publicat în revista L’Express. El spune cam aşa: atîta vreme cît vom continua să ne complacem într-un capitalism opac, într-o economie financiarizată din care nimeni nu înţelege nimic, sentimentul de injustiţie se va aprofunda. „Într-o democraţie de piaţă pervertită, cînd nu mai avem, la nivel mondial, nici democraţie adevărată şi nici piaţă adevărată, ci doar o plutocraţie supusă unor firme gigantice şi unor tehnologii alienante, cetăţenii conştienţi că nu mai sînt stăpînii destinului lor vor fi tot mai tentaţi să caute vinovatul acolo unde îl pot desemna.“ Or, mai dă de înţeles Jacques Attali, ca întotdeauna, evreul este vinovatul ideal atunci cînd omul de rînd nu mai înţelege nimic din mecanismele economiei, nici din mecanismele prin care apar averi gigantice pe planetă, nici din regulile în virturea cărora sînt promovaţi în poziţii-cheie oameni fără merite.

În ultimii 30 de ani, de cînd trăiesc în Franţa, am mai asistat la comiterea unor grave acte antisemite şi la exemplare mobilizări ale societăţii civile şi ale clasei politice împotriva antisemitismului. Dar este pentru prima dată cînd asist la punerea unui diagnostic atît de nuanţat în legătură cu această formă de toxicitate socială. Mai rămîne însă ca, după diagnostic, să înceapă tratamentul acestui uriaş corp bolnav de antisemitism care este Franţa. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe