Vîrstele universităţii

26 martie 2015   TÎLC SHOW

Ion Codru Drăguşanu notează în 1838 în epistolarul său,

curiozitatea modului în care „românii transalpini, sau munteni“ denumesc călătoria înspre Austria „înîntru“. Lucrul acesta ar dovedi, crede peregrinul, „că România au fost dedată de a depinde de undeva şi că a depins cîndva de Austria“. 

Dincolo de speculaţiile simpaticului călător, eu unul chiar mă simt revenind cumva „acasă“ de fiecare dată cînd ajung la Universitatea din Viena, locul unde am petrecut, însumat, mai bine de şase ani, ca bursier Herder la început, apoi ca lector şi ca profesor invitat.

Am avut bucuria să pot participa de curînd la ceremoniile de sărbătorire a 650 de ani de existenţă a universităţii vieneze. O vîrstă redutabilă, chiar dacă nu plasează instituţia în topul vechimii în Europa. Gurile rele mai şopteau pe la colţuri că s-au mai rotunjit un pic cifrele, că ctitoria lui Rudolf IV din 1365 ar fi fost de fapt o biserică, nu o universitate.  

Mi-am adus aminte cu acest prilej de disputele jubiliare de la noi, dacă pentru Universitatea din Bucureşti actul de naştere îl reprezintă decretul semnat de Alexandru Ioan Cuza la 1864 sau întemeierea de către Brâncoveanu la 1694 a Academiei domneşti, caz în care nu am mai fi împlinit doar 150 de ani, ci 320! În chestiuni de felul ăsta nu e niciodată limpede cine sînt părinţii şi cine urmaşii. 

Sărbătorirea a fost, cum era de aşteptat, plină de fast, în săli impunătoare, cu decoraţia barocă tipică pentru etalarea de sine a vremurilor de glorie austriece, dar neîncăpătoare pentru mulţimea de doritori să asiste la evenimente. S-au perindat cortegii academice în somptuoasa costumaţie de gală atît a universităţii gazdă, cît şi a celor din străinătate, care îşi trimiseseră reprezentanţi: robe, pălării şi colane de toate formele şi culorile, amintind de un Ev Mediu mai apropiat sau mai îndepărtat. Ciudată instituţie, universitatea! Se laudă că fabrică viitorul, prin tinerii pe care îi formează şi prin inovaţia ştiinţifică şi tehnologică pe care o promovează, şi îşi exhibă totodată, cu o ostentaţie pentru unii impozantă, pentru alţii copilărească, ritualurile vechimii. 

Figuri proeminente din spaţiul politic şi din mediul educaţional şi de cercetare au rostit discursuri atent construite şi elegant prezentate. Am putut asculta o seducătoare prelegere festivă a profesorului Gottfried Schatz de la Basel despre rostul universităţii în lumea actuală. Totul pigmentat cu momente muzicale rafinate. Pe seară s-a ţinut o slujbă ecumenică în marea catedrală vieneză Stephansdom, plină ochi, cu, între altele, o predică a episcopului Michael Bünker, în care, pornind de la episodul Sfîntului Paul adresîndu-se către atenieni, relatat în

vorbitorul a construit o strălucită conferinţă pe tema legăturii dintre cunoaştere şi credinţă. Tot jubileului universitar i-a fost dedicat şi un concert extraordinar, în Sala festivă a Academiei de Ştiinţe, prin care s-a reeditat, în aceleaşi condiţii, premiera din 1813, cu

a lui Beethoven. 

Nu au lipsit, de bună seamă, nici momentele pitoreşti. În discursul său, reprezentanta studenţilor ne-a atras atenţia că nu există nici un motiv de a sărbători, că istoria triumfalistă a Universităţii din Viena a fost, de fapt, istoria unei neîntrerupte lupte pentru drepturile studenţimii. Luptă care e departe de a se fi sfîrşit. Publicul a aplaudat, la tribună a venit următorul vorbitor. 

Din prezentările pe care le-am ascultat am aflat, între altele, că Universităţii din Viena i se atribuie un buget trianual de cam un miliard şi jumătate de euro. În 2013, de pildă, i-au revenit 427 milioane de euro. Cam de 15 ori mai mult decît UB. Dat fiind că Universitatea din Viena este mult mai mare, însumînd circa 92.000 de studenţi, comparaţia nu este corectă. Proporţional cu numărul de studenţi, finanţarea este de numai de cinci ori mai mare. Dar nici profesorii de la Viena nu se arată încîntaţi de cifre. Ei compară cu Zürich, cu München...  

În final, ne-am întrebat – Mircea Dumitru, rectorul UB, pe care l-am însoţit la evenimente, şi eu – ce le lipseşte mai abitir universităţilor de tradiţie din România, comparativ cu suratele lor occidentale: un sprijin pe măsură sau, cum zicea cîndva un critic literar ranchiunos, „cei 700 de ani de-acasă“ ai culturii academice? 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur. 

Mai multe