Violența simbolică
Fără îndoială, Răzvan Ștefănescu, românul din Suedia care s-a plimbat zile întregi în țară cu plăcuța de înmatriculare „Muie PSD“, spre disperarea Poliției Române, n-are „manere“. Ba e chiar mitocan. O atitudine politică nu-i frumos să fie exprimată cu cuvinte obscene. „Nu-i frumos!“ Și dacă totuși așa se întîmplă, dacă insulta este preluată cu entuziasm pe rețelele de socializare, dacă insul devine un fel de haiduc anti-PSD, ce-ar trebui să facem? Să ne ferim pudic privirea? Să disprețuim paușal „lumpen-diaspora“, cum a făcut Alina Mungiu-Pippidi, cea care se laudă că a vrut „să civilizeze PSD-ul“? (Dacă n-a reușit ea, cine ar mai putea reuși?)
E de domeniul evidenței că, dacă șoferul cu plăcuțele a devenit un fel de erou, asta s-a întîmplat cu sprijinul neprecupețit al Poliției, care l-a hărțuit mai multe zile fără să știe de ce să-l acuze, care l-a „umflat“ și l-a interogat trei ore de față cu copilul său minor și care, în final, a fost nevoită să renunțe la ideea dosarului penal, suferind astfel o lovitură devastatoare de imagine. Ce am avut aici? „Gafă de comunicare“, cum le place să spună? Nu, ci neghiobie și slugărnicie față de doamna ministru, care dăduse „ordin de luptă“. Dar neghiobia și slugărnicia față de o mînă de politicieni nu sînt doar apanajul Poliției, ci caracterizează acum mai toată administrația, în frunte cu Guvernul și conducerea ministerelor. E marele moment al imbecililor, al analfabeților funcțional, al violatorilor gramaticii române, dar mai ales al sfidării competențelor profesionale elementare. E momentul de aur al celor care vorbesc cu „pamblică“ și „imunoglobină“, care confundă, în vizită oficială, Podgorica și Priștina, al celor care descoperă „rachete balistice“ la Deveselu ori care „pun Centenarul pe tricoaie“ („succesurile“ și „almanahele“ sună azi romantic, nu-i așa?). Motivele se cunosc: Marele Șef n are încredere decît în proștii servili, care, la rîndul lor, își aduc drept subordonați pe alții încă și mai proști decît ei înșiși și deopotrivă de servili.
Consecințele practice, pentru viața tuturor, se cunosc și n-are rost să reamintim banalități. Există însă și o consecință, să-i spunem „simbolică“ și care mă interesează în mod special.
Prezența imbecililor în fruntea Guvernului și a administrației e o insultă la adresa noastră, mai mult chiar decît corupția la vîrf. Oricine care în țara asta sau în diaspora a muncit efectiv, a învățat ceva autentic, a realizat ceva, orice om care vorbește corect românește și mai cunoaște o limbă străină, orice om care a reușit să realizeze ceva prin forțe proprii și nu strict proptit de relații de partid și clan de interese nu poate să nu se simtă insultat cînd o aude vorbind pe Viorica Dăncilă, prim-ministrul României, și pe miniștrii săi. Orice conferință de presă a acestor guvernanți e o agresiune simbolică la adresa inteligenței, a profesionalismului, a competenței. Sînt ca o gașcă de repetenți care, deodată, au pus stăpînire pe întreaga școală, s-au proțăpit la catedră, de unde dau sentențios lecții celorlalți și le împart note, încruntîndu se sever! Oamenii aceștia sus-puși batjocoresc – fără măcar să-și dea seama – orice școală autentică, orice profesor onest, orice principiu că educația mai contează, orice ierarhie profesională și de valori, orice logică, orice competență profesională, orice corectitudine, fie și gramaticală și lexicală. Simpla lor prezență continuată în locurile unde se află constituie o sfidare majoră la adresa decenței și a simțului elementar de dreptate și morală. Și aici nu riscăm să comitem o eroare, cum se poate întîmpla în domeniul Justiției. Într-adevăr, ca să dovedești că cineva a fost corupt e nevoie de ani de zile de procese; dar precaritatea intelectuală a cuiva care vorbește incoerent, stîlcește cuvintele, chinuie gramatica sare în ochi, iar sentința cade imediat și e fără apel.
Și atunci crede cineva că o asemenea insultă masivă și de fiecare zi poate rămîne fără răspuns din partea poporului? Efectul „plăcuțele de înmatriculare“ a fost un astfel de răspuns popular pe măsură, în condițiile în care răspunsurile mai „politice“ (din partea Opoziției, a președintelui) s-au dovedit deocamdată destul de ineficiente, iar marile manifestații în favoarea anticorupției nu par decît să fi întîrziat jugularea Justiției.
Obscenitatea respectivă de pe plăcuțe a fost un act de violență simbolică prin care s-a răspuns eficient unei alte violențe simbolice, devenită politică de stat: la insulta guvernării țării de către incompetenți s-a răspuns cu o obscenitate, devenită aproape slogan de raliere antiguvernamentală. E urît, e imoral, e trivial, e antipolitic. Dar e un fapt: poporul a dat o replică – trivială, dar pe limba pe care cei în cauză o înțeleg prea bine. (De aici și agitația Poliției: înțelegea prea bine sensul adînc al violenței simbolice.)
Unii „puri“ strîmbă acum din nas oripilați. Alții fac rechizitorii cui nu trebuie. Alții se fac că nu pricep nimic, acuzînd „statul paralel“ ori alte conspirații. Alții chiar cred că nu-i nimic și pleacă senini în vacanță. Sigur, cu o înjurătură – fie și pe plăcuțe, fie și reluată pe Facebook de zeci și sute de mii de ori – nu se schimbă lumea. Dar cînd între stat și o parte importantă a populației comunicarea esențială se reduce la acte de violență simbolică, avem un semn rău prevestitor. Nici un vulcan nu erupe nimicitor de-a dreptul. Mai întîi, pregătindu-se, scoate un fum negru și puturos: e felul lui de a le semnala celor care nu-l iau în seamă că s-a cam săturat de ei.
P.S. Felul în care guvernanții își cer scuze (dacă o fac) după o „gafă“ e uneori mai insultător prin stupiditate decît gafa însăși. Secretarul de stat din MTS care voia „să pună Centenarul pe tricoaie“ și-a cerut ulterior scuze, spunînd că expresia „nu-l caracterizează“. De ce? Fiindcă dînsul poartă cămăși!