Vine şcoala

Îmi aduc aminte să fi citit cîndva, în Deutsche Forschung, un buletin informativ pe care tatăl meu îl primea lunar de la Fundația Hum­boldt, despre rezultatele unui studiu curat nemțesc. Cercetătorii germani se apucaseră să investigheze care ar fi condițiile optime pentru a crește eficiența muncii angajaților. Unele descoperiri mi s-au părut că le-aș fi putut face și eu – ca, de pildă, cea privitoare la reducerea numărului de ore de muncă pe săptămînă. Altele mi se potriveau mănușă: program de lucru flexibil, eventual complinit la domiciliu. Unele sunau temerar, precum ideea de a schimba la cel mult doi-trei ani activitatea, pentru a preveni rutina cea atotomorîtoare. Altele erau de-a dreptul șocante, ca, de exemplu, constatările referitoare la nocivitatea concediilor.

În urma unor cercetări minuțioase, experții germani ajunseseră la concluzia că săptămînile de concediu pe care majoritatea angajaților le iau cumulat pe timpul verii duc la stresante dificultăți de adaptare, în ambele sensuri: obișnuirea cu statul degeaba, în prima fază, urmată la scurt timp de confuzia și disconfortul legate de readaptarea la programul de muncă. Mai mare daraua decît ocaua! Ar fi de preferat, se sugera în studiul amintit, să se alterneze activitatea cu scurte perioade de relaxare, de preferință corelate cu vreun interes de serviciu.

Se vede treaba că experții germani nu și trăiseră anii de școală prin România, să învețe să cînte cu copiletul carpato-moldo-valah “A venit vacanța / Cu trenu’ din Franța / Hai, copii, la joc / Cărțile pe foc!“. (În afara motivelor prozodice, nu mi-e clar de ce vacanța noastră trebuia adusă pe drum de fier tocmai din Hexagon. Poate din solidaritate cu ginta latină, pentru că altminteri nu se știe cum ar fi arătat de-ar fi fost livrată la pachet cu Kindereier și Wiener Kaffee). Vor fi scris și ei însă, experții, compuneri cu „Prima zi de școală“, întrebîndu-se, aristotelic, despre ce-ar fi să povestească: despre ce a fost, ce este sau ce va fi?

Îmi vin în gînd lucrurile astea pentru că septembrie bate la ușă și cîntecelul de odinioară lasă loc melancoliilor eminesciene și depresiilor bacoviene. Se duc vacanțele, și se duc pe rînd, pe rînd, zarea lumii-ntunecînd. Te uită cum vine și școala, nu rîde, citește-nainte.

În scurta mea perioadă de profesorat gimnazial, pe care-o tot evoc, că mi-a fost învățătură de minte, simțeam, de cum începea să adie vara, cum se preschimbă treptat și elevi, și profesori, de parcă fiecare ar fi băut dimineața, pe stomacul gol, cîte-un pahar îndesat de nerăbdare stinsă cu oboseală. Însă, în loc ca lucrul ăsta să ne apropie, ne înverșuna și mai tare pe unii contra celorlalți. Noi, profesorii, trebuia să facem pe dracul în patru ca să ținem în loc privirile zbughite pe fereastră și să nu ne dăm pe față propriile neliniști și sastiseli. Îmi stătea pe limbă să las, în mijlocul vreunei expuneri despre elementul predicativ suplimentar, să-mi scape vreun „Doamne, de ar veni vacanța, cu trenu’ din Franța!“. Din nefericire, n-am avut curajul s-o fac. Mă gîndesc și acum că adolescenții ăia zurlii ne vedeau, pesemne, ca pe niște alcătuiri care cad în hibernare în ultima zi de școală și renasc miraculos odată cu primul clopoțel.

Că e la gimnaziu, că e la universitate, vine școala. Știu că fac parte din acea categorie atipică de cetățeni care funcționează după alt calendar decît cel oficial. Noi, credincioșii de rit academic, sărbătorim Anul Nou la 1 octombrie. Facem, încă de pe la sfîrșitul lui august, pregătiri pentru aniversare. Și, ceea ce nu prea se știe, septembrie e luna cea mai încărcată dintre toate: pregătirea cursurilor, examene peste examene, finalizarea admiterii la licență, master și doctorat, cît să-i auzi, mai ales pe cei încurcați în treburi de management, murmurînd: „Oh, de-ar veni odată școala!“ Iar ea vine, că ce altă treabă are?

Vine școala. Timpul amintirii, timpul proiectelor amînate, al datoriilor neonorate, s-a scurs printre degete. Timpul trăirii își închide leneș bucla. Or fi știut ei, savanții nemți, ceva ce noi nu înțelegem. Mă pregătesc pentru 1 octombrie – fără șampanie, fără artificii, fără toasturi. Fără, măcar, acel moment de reflecție la cumpăna dintre ani, care se va fi consumat deja, în bună parte, chiar în această mărturisire. Așa sîntem noi, credincioșii de rit academic: încurcăm calendarul, statisticile, așteptările și împlinirile.

Vine școala, iar timpul crește-n urma mea. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.