Viața nu încape nicidecum în grile

E ora 22,48, dar la voi e mai tîrziu, e aproape 1 noaptea. Sînt în bucătăria apartamentului în care locuiește fratele meu, în Norwich, în Anglia. În fața mea, la televizor, rulează ceva documentar despre țările africane, cu copii subnutriți, cu vaci scheletice, cu deșert. Alături, moțăie pe canapea sora prietenei fratelui meu. În camera din spate fratele meu citește Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului, iar prietena lui face un duș. E o atmosferă nouă pentru mine, dar o simt cumva replicată, un fel de scenă de familie de emigranți oarecum împliniți, oarecum adunați în jurul unei mese, departe de casă. Aseară am jucat bowling, am băut beri, am dansat într un club pînă spre dimineață, iar astăzi am flanat prin oraș, doar trei dintre noi, pentru că prietena fratelui meu, Mihaela, lucrează sîmbăta. E angajată la un magazin de plante, vînzări, întreținere, consultanță. E absolventă de Arte Plastice și de Horticultură și aici, în Anglia, și-a găsit job-ul perfect. Fratele meu a terminat Medicina, a fost medic de familie în România, într-un sat la 100 de kilometri de Cluj, Mociu, unde făcea și gărzi uneori, dar apoi s-a reorientat, a intrat în industria farmaceutică și acum doi ani a găsit în Norwich un alt job: vinde pesticide în țările Europei de Est. Eu și Antonia, sora Mihaelei, ne-am nimerit pe-aici în vizită. Sînt primele zile în care chiar mă simt în vacanță. Am venit fără laptop (scriu de pe al fratelui meu) și am ignorat zecile de mail-uri care s-au adunat în cîteva zile. Sînt în ele aproape somații: termene depășite de la editura cu care colaborez, diverse informații de la un ONG cu care sînt, de asemenea, în colaborare, solicitări de la școala doctorală, remind-uri de la reviste pentru care am promis că voi scrie, diverse, zeci, zeci. Am lăsat în urmă, în țară, și alte gînduri, destule, de natură personală, care țin de fragmentariul vieții sau de coerența ei, depinde cum privești. Mi-am suspendat, pur și simplu, pentru cîteva zile, viața, pentru a fi cu adevărat în vacanță. Pentru că viața mi-e uneori un astfel de vîrtej cu termene depășite, cu angajamente pe care nu întotdeauna reușesc să le onorez, cu așteptări de la alții sau de la mine însumi pe care uneori le ratez, rămînîndu-mi doar rușinea. Față de alții sau față de mine.

Mi-ar plăcea, uneori, să pot func­ționa într-o grilă. Să fie totul cuantificat. Ai de făcut asta pentru X, pînă atunci, ai de simțit asta, pentru Y, pînă atunci, ai de rezolvat asta, pentru Z, pînă atunci. Să nu se suprapună, să nu vină ca un tăvălug uneori, unele peste altele, munci, simțiri, așteptări, și să fii nevoit să le ratezi pe unele sau să le faci pe fugă, fușerit (cel puțin în viziunea ta), frugal. Dar numai uneori. Pentru că de fapt nu mi-ar plăcea: ar fi prea plictisitor, prea mecanic, prea… inuman. Totuși, o mai puțină alergătură, mai puțin stres, mai puține mișcări necesare pentru asigurarea confortului cotidian m-ar bucura. Mă uit aici în jur, pe stradă, la oameni: pur și simplu îți zîmbesc fără să îi cunoști. Prima dată am crezut că e o simpatie întîmplătoare, știți, genul acela de atracție imediată cu o persoană necunoscută. Apoi fratele meu mi-a spus că e un obicei și am constatat curînd că e așa. Oameni parcă mai puțin preocupați (nu că nu ar avea griji, treburi, poate complicații), care nu își trăiesc viața într-o continuă luptă pentru supraviețuire. După ce ies de la serviciu au timpul lor, pentru familii, pentru prieteni, pentru relaxare, pentru plimbări. S-ar putea crede că funcționează mai degrabă într-o grilă. Dar nu, e de fapt o ordine socială care le asigură acest echilibru.

De ce mă învîrt în jurul acestor expe­riențe personale, cu aer de vacanță? Ajung în două vorbe la subiect. A confunda o grilă cu ordonarea echilibrată e o mare greșeală. Nu tiparele sînt cele care conduc viețile acestor oameni. Fratele meu și prietena lui au ajuns în Anglia nu pentru că au căutat să își fixeze viața într-o grilă, ci pentru că aici au găsit o ordine socială mai coerentă și, în mare măsură, mai deschisă nevoilor lor de dezvoltare, inclusiv celor de creativitate. Lăsînd deoparte aspectul financiar, care e doar o consecință. Firește că forțez, metaforic, o comparație, pentru a-mi ilustra ideea. Cu vreun an în urmă scriam despre neajunsurile unui examen de bacalaureat cu subiecte de tip grilă și am explicat tehnic de ce nu sînt de dorit. Nu le reiau. Dar acum, din nou, ideea a fost adusă în discuție de către doamna Andronescu, ministrul Educației. Nu putem nega, desigur, capacitatea unor grile de a evalua cunoștințe, informații, care sînt la rîndul lor parte a curriculum-ului național, mai ales la unele discipline, cele care fac parte din trunchiul științelor exacte. Unele informații de specialitate care se subsumează curriculum-ului științelor umaniste, de asemenea, ar putea fi evaluate prin grile. Cînd a trăit X scriitor, care e numele predicativ din propoziția cutare, alegerea formulei corecte a unei substanțe dintre trei variante oferite etc. Dar cum se poate, totuși, să nu pricepem încă, după atîția ani în care am pretins că dezvoltăm competențe, și mai nou că vrem un învățămînt care să faciliteze dezvoltarea personală, că acestea nu pot fi evaluate prin grile, chiar dacă ele presupun, firește, asimilarea unor conținuturi? Deschid, la întîmplare, programa pentru bacalaureat la matematică, domeniu străin mie. Citesc la întîmplare o competență: „Deducerea unor rezultate şi verificarea acestora utilizînd inducţia matematică sau alte raţionamente logice“. Nu poți evalua o astfel de competență printr-o grilă, e limpede: ratezi raționamentul.

Competențele sînt cele care, sus­ți­nute solid de cunoștințe, desigur, fac mai ușor drumul elevilor spre viață și implicit pot crea premisele pentru ca aceștia să construiască o societate mai echilibrată, mai ordonată. Nu mai încadrată în grile, în tipare și clișee de gîndire. O societate din care să nu se fugă spre alte țări pentru a se putea găsi o ordine firească a vieții, în care și cunoștințele, și competențele, și abilitățile de viață să se alinieze coerent, iar oamenii să își zîmbească pe stradă (știu, pot fi luat peste picior pentru acest idealism). Avem de mulți ani oportunități peste oportunități, avem acces la resurse financiare fără precedent, avem și destui specialiști care sînt gata să pună umărul, însă parcă am vrea să ne furăm mereu căciula, să batem pasul pe loc sau să ne întoarcem înapoi. Spoim, cînd nu distrugem sau nu dărîmăm. De ce, Doamne, iertați-mi poncifele de vacanță, nu ne putem deștepta odată? Și de ce ne tot batem joc de educație mai ales, care e, în mod evident, nutrientul dezvoltării oricărei societăți?