Viaţa noastră după selfie – dialog cu Teodor BACONSCHI
Fabrica de narcisism.
Fabrica de narcisism?
Poate că e o definiţie nedreaptă – există pe Facebook şi altceva decît narcisism, ne mînă acolo resorturi diferite, nu poţi reduce totul la această nevoie a omului de a se autoglorifica prin diverse tipuri de machiaj digital. Dar există o dominantă, căci, aşa cum spuneam în carte, Facebook „este despre mine, nu despre tine“. Miza principală a utilizatorului este aceea de a se autopromova, de a-şi face vizibilă viaţa personală, profesională, familială, de a-şi arăta opţiunile, scara de valori, cărţile şi filmele preferate etc. De altfel, pagina e organizată ca un fel de
în care proprietarul îşi etalează mărfurile. E adevărat – şi aici intervine partea satirică a eseului – că există şi o zoologie, o faună acolo, care ne reprezintă pe noi toţi; poate o distopie, poate o lume pe dos, dar în orice caz ne denunţăm cu toţii acolo. Nu mai e nevoie de hiperactivismul legal sau de servicii secrete, noi înşine, cu frenezia cuvenită acestui ritul, „ne dăm în stambă“, spunem şi ce trebuie, şi ce nu.
Dar nu cumva aceasta e lumea reală, iar Facebook nu face decît să o adune la un loc, pe un „perete“?
Lumea reală este cumva obiectivată panoramic, în trei dimensiuni. În viaţa reală nu vedem decît fragmente: ne întîlnim cu colegii de serviciu ori cu cîţiva cunoscuţi în autobuz, interacţionăm mult mai puţin. Pe Facebook, la limită, poţi avea 5000 de prieteni. Persoane care n-aveau o preistorie mondenă au devenit mici vedete: personalităţile accentuate – care publică asiduu, au nerv, au simţul expresiei memorabile – îşi fac loc, îşi formează un public.
selfie
Pentru că distanţa între mîna care ţine
-ul şi faţă e de natură să deformeze unghiurile. Un
are ceva diform, e o formă stranie de monolog. Cînd te întîlneşti cu o persoană pe care înainte o cunoşteai doar pe Facebook, ţi se pare inevitabil că iese prost din examenul realităţii, arată mai puţin bine. Cînd vezi toată avalanşa de
-uri, n-ai senzaţia că respectivul are o deschidere către celălalt, mai degrabă vrea să-l atragă pe celălalt în galeria lui de fani. Cu alte cuvine, e o parodie involuntară, la diverse scări, a psihologiei vedetei, a s
-ului: fiecare se simte îndreptăţit să ocupe o vreme centrul atenţiei tuturor.
E vechea vorbă a lui Andy Warhol despre cele cîteva minute de celebritate...
În termenii televiziunii, profeţia lui Warhol avea aerul excepţiei, acum a devenit regula.
Sîntem într-o lume a imaginii, cei mai mulţi plasează pe Facebook imagini. Asta e în dauna textului, a cititului, Facebook e ultima formă de glorificare a imaginii?
Mi-a trecut prin minte disputa iconoclastă din Imperiul Bizantin: a fost o primă ciocnire civilizaţională între text şi imagine, o primă formă de a pune întrebarea „ce e mai important?“. De atunci s-a tras concluzia că, în termeni de comunicare socială – pastorală, în termenii bisericii – imaginea e mai importantă decît textul (la care au acces mai puţini, care are semnificaţii multiple, poate genera dispute interpretative). Imaginea pare să domine în epoca noastră, exilînd conţinutul, pentru că imaginea e înşelătoare. Acest perete mondial cu chipuri care este Facebook n-ar face decît să proclame că triumful imaginii este ireversibil, toată lumea vrea să consume în primul rînd imagini.
În ciuda aparenţei critice faţă de Facebook, vă declaraţi fascinat de lumea sa. De ce?
E o fascinaţie legată de simultaneitatea unor posibilităţi altădată separate sau inimaginabile. În primul rînd, ne creşte raza de acţiune socială: cunoaştem oameni de oriunde, ceea ce nu intra în experienţa individului obişnuit pînă acum 10-15 ani. Vorbeam abstract despre globalizarea economică, despre circulaţia fluxurilor de capital, înţelegeam că era aviatică ne-a scurtat distanţele fizice, dar acum e un fel de simultaneitate a comunicării virtuale cu orice semen, din orice parte a planetei, în orice moment. Asta te încarcă teribil cu un fel de conştiinţă ecumenică, panumană. Cele 7 miliarde de semeni ai tăi de pe restul panetei capătă brusc o realitate pe care o ignorai sau o abstractizai. Este o mutaţie culturală importantă: trăim în co-prezenţa celorlalţi, în sensul absolut al cuvîntului, ceea ce nu s-a mai pomenit în istorie. Asta va antrena schimbări esenţiale în felul nostru de a ne privi ca specie dominantă pe Terra şi vom regîndi raporturile sociale, raportul adevărat-fals, raportul Putere-cetăţean, raportul real-virtual. Toate articulaţiile clasice ale societăţilor liberale moderne vor fi puse în criză. E ceva înfricoşător în amploarea fenomenului, în faptul că impactul său nu e cuantificat, nici predictibil sută la sută. Nu vreau să spun că, din cauza acestei tehnologii, omul îşi va modifica esenţa, în sensul său antropologic şi filozofic. Nu cred că se va ajunge aşa de departe. Dar e clar că orice minte gînditoare, orice observator social, orice antropolog ori sociolog are obligaţia de a nu trece uşor, „funcţionalist“, peste noua tehnosferă, ci trebuie să se întrebe ce se schimbă, ce rămîne, ce salvăm, ce pierdem. Sînt întrebări la care trebuie să dăm un răspuns.
Cartea nu e doar despre Facebook, este despre lumea de azi, pe care tot mai mulţi o văd că fiind mai rea ca altădată, mai periculoasă, mai riscantă...
Sindromul epocii de aramă ori de fier e hesiodic, e foarte vechi. Toate generaţiile au un moment de inflexiune în care condamnă prezentul ca o formă inferioară a unui trecut mai bun. Există discursuri despre declin, există impulsuri filozofice care situează fericirea şi perfecţiunea în trecut, la originea istoriei. Noi nu ne putem emancipa în raport cu această paradigmă, care este mitologică, este implantată în imaginarul nostru colectiv. Aşa că evit capcanele uşoare, nu vreau să denigrez epoca mea, pentru că la această epocă s-a ajuns şi cu contribuţia mea, deci am o responsabilitate: dacă lucrurile sînt mai proaste, nu e pentru că aşa le-am găsit, ci pentru că aşa le las. Nu e mai puţin adevărat însă că ceva e ireductibil specific epocii noastre: nu are o identitate. E ocupată de prefixe: post-industrial, post-uman, post-modern, post-istoric etc. Asta ne arată că prezentul ne cere să-i dăm o identitate; trăim încă „din provizii“, încercînd să pretindem că am depăşit tot ce ne aştepta cînd am sosit pe lume. A doua problemă e accelerarea istoriei, prin contracţia spaţio-temporală pe care o permit noile tehnologii. Am uzurpat un atribut al lui Dumnezeu, ubicuitatea, căci numai El era peste tot; acum, avem impresia că şi omul a ajuns tot pe-acolo: poate fi peste tot, măcar prin reţea. Istoria s-a accelerat, spaţiul s-a micşorat, primim mai multe informaţii decît putem gestiona, iar de aici apar nişte mari întrebări. Ce va urma, de pildă, în condiţiile în care şcoala aşa cum o ştiam tinde să devină altceva? Sînt multe exemple din care ne putem da seama că nimic nu mai e cum a fost, iar toate aceste schimbări s-au petrecut uluitor de repede, în vreo două decenii, care înainte nu contau la scara istoriei.
Nu e un fel de haos informaţional?
Pînă de curînd, informaţia era putere. Cine deţinea discursul „liturgic“ al telejurnalului era ca Moise livrînd poporului tablele legii: „priviţi, aceasta este realitatea“. Acum, nici măcar organele de presă profesioniste nu mai pot să dea lecţii
nu mai pot să selecteze o realitate unidirecţională, nimeni nu mai poate ascunde ceva care excită interesul public sau curiozitatea publicului (uneori morbidă). Nu mai există nici ascunzişuri, nici munţi de pe care oficiază profeţi ai informaţiei. Toată lumea îşi ia informaţia online. Pe reţelele de socializare vezi o informaţie gata prelucrată, căci fiecare individ care redistribuie informaţia simte nevoia să-şi spună opinia. Deci interacţiunea „rescrie“ conţinutul în timpul transmiterii lui, ceea ce duce la un impact diferit. Lumea e mult mai implicată emoţional, nu mai e pasivă, nu mai stăm lemn pe canapea să „urmărim ştirile“. Asta va redesena dramatic şi peisajul media.
Aveţi în carte un portret voit şarjat: „Tipul uman care domină acum scena socială şi politică e arivistul semi-urbanizat, necioplit şi agresiv, din pricina complexului său de inferioritate. E Omul Nou, în toată desfăşurarea lui mitocănească, stimulat de libertăţi pentru care nu s-a luptat, hoţ de diplome, de poziţii nemuncite, de faimă nemeritată, de putere cu care nu ştie ce să facă“. Acest tip uman a intrat în centrul atenţiei, el difuzează informaţia şi se exprimă asupra ei. Nu e grav?
Tot ce e inevitabil nu poate fi judecat sub specia gravităţii sau a oportunităţii. Democraţia digitală a produs aceste efecte, nimeni nu poate cenzura, nimeni nu poate genera o variantă „elitistă“ a Facebook-ului. Toată lumea – întregi la minte sau mai puţin, erudiţi, docţi sau oameni care fac deliciul altora pentru agramatismul lor – e în acelaşi ceaun, acelaşi polonic ne agită pe toţi într-un
Societatea informaţională vine, în România, peste un deficit de modernitate. Nu e un şoc prea mare?
Ceasul modernizării organice a societăţii româneşti a fost dereglat de mai multe ori: ba am stat într-un colţ al istoriei pentru sute de ani, ba am ars etapele. Acest ceas social are nevoie de o revizie. Încet-încet, prin efectul de europenizare a instituţiilor, reduce diferenţele formale dintre noi şi alţii. N-o să facem o dramă din asta, dar trebuie să înţelegem că anumite excese din viaţa noastră socială şi politică reflectă această scoatere din ţîţîni. Există o modernizare fără modernitate: poţi mima totul, la campionatul de forme fără fond sîntem în continuare imbatabili.
Foto: D. Muntean