Viaţa este dincolo?

Datele există de mult, eurobarometrele sînt anunţate regulat, anchetele sociologice se află pe diferite site-uri. Analiza detaliată şi elegantă, în acelaşi timp, a profesorului Dumitru Sandu, vizînd România în context european de la aderare pînă în prezent se află acum şi ea pe site-ul Reprezentanţei Comisiei Europene în România. Avem deci date, cum procedăm?

Din păcate, nu prea ştim cum să procedăm. Societatea română suferă încă de un straniu şi răspîndit iletrism sociologic: nu ştie să citească aceste date! Cunoaşterea socială este pentru noi în primul rînd una mediatică şi politizată, operă a politicienilor publici şi a partenerilor lor de talk-show. Există în imaginarul colectiv şi o rezervă de „tehnocraţi“, scoasă din cînd în cînd precum asul din mînecă, pentru a da soluţii inspirate în momente de criză. Se confundă astfel cunoaşterea socială cu decizia politică.

Nu este doar vina media sau a policienilor, este şi vina sociologilor, neobişnuiţi încă la noi cu ceea ce se cheamă – şi se practică – de mult deja în lume ca „sociologie publică“, un fel de echivalent al criticii de întîmpinare în literatură. Învăţămîntul nostru face încă o distincţie prea apăsată între analize „cantitative“ şi analize „calitative“, aflate mai degrabă într-o stare de inutil divorţ. În percepţia publică, asta se traduce prin sondaje, adică „topuri“ (sociologi) şi eseuri şi anecdote culturale (antropologi).

Şi totuşi, datele ştiinţelor sociale de ambele culori sînt publice şi importante. Ele ar fi utile măcar pentru a ne învăţa să punem întrebările corecte, fără de care este greu de presupus că vom putea afla răspunsuri clare. Astfel, de pildă – după cum a subliniat în repetate rînduri profesorul Sandu în raportul său –, ar trebui să devenim conştienţi de faptul că nu putem vorbi mereu de „românul“ generic: diferenţele dintre regiunile de dezvoltare (nu neapărat cele istorice) ale României sînt uneori mai mari decît cele dintre România şi alte ţări europene. Regiunea de nord-est, de pildă, este pe locul doi al sărăciei din Europa, calculată în PIB pe locuitor, dar zona Bucureştiului este peste media europeană, după acelaşi criteriu. Stratificarea socială subiectivă arată o Românie foarte polarizată, cu un strat de jos dublu faţă de media europeană şi un strat de sus la nivelul ţărilor nordice. Diferenţele dintre rural şi urban sînt mari, dar, pe de o parte, ele sînt şi mai mari în cadrul ruralului (vezi de pildă analiza CRPE despre „o ţară şi două agriculturi“), iar, pe de altă parte, această diferenţă este reconfigurată recent de raportul dintre cei care au şi cei care n-au experienţa migraţiei. Şi aşa mai departe. „E ţara plină de ţări!“ – constata antropogeograful Ion Conea, în urmă cu mai de bine jumătate de secol. Ea este încă, în alt fel şi din alte motive, şi în ziua de astăzi.

Pe de altă parte, ar fi cazul să ne uităm la aceste date nu numai prin ochelarii unui economism care se vrea de piaţă, dar cade adesea într-un marxism vulgar şi involuntar. Fundamentul economic este important, fără doar şi poate, repartiţia resurselor este determinantă în multe privinţe, dar contează şi acea „stare de spirit“ pe care o disecă anchetele sociologice. Satisfacţia cu viaţa, optimismul, orizontul aşteptărilor sînt sarea şi piperul vieţii sociale curente şi ele nu depind numai de PIB.

Din acest punct de vedere, analiza profesorului Sandu ne (re)aduce aminte de o stare dramatică. Evoluţia datelor în timp şi comparativ cu celelalte ţări ale Europei indică, în primul rînd, o stare de spirit extrem de proastă şi de răspîndită, exprimată prin ratele foarte scăzute de mulţumire şi de optimism, precum şi de o combinaţie aparte a acestora. Astfel, satisfacţia cu viaţa este de doar 40%, faţă de 79% în Europa; satisfacţia financiară este şi ea de numai 36%, România fiind astfel, din ambele puncte de vedere, pe penultimul loc de pe continent, la egalitate cu Grecia. Cotele de optimism sînt şi ele cele mai scăzute din Europa, atît la nivel personal („crede că va trăi mai bine la anul“ – 20%), cît şi domestic („crede că gospodăria sa o va duce mai bine la anul“ – 19%) şi naţional („crede că situaţia economică a ţării va fi mai bună la anul“ – 16%). Combinaţia între nemulţumire şi pesimism s-a dovedit a fi însă un cocktail Molotov specific românesc: procentul celor continuu nemulţumiţi („este rău şi va şi mai rău“ – combinînd deci nemulţumirea prezentă cu pesimismul pentru viitor) este pe departe cel mai mare din Europa (51% faţă de 19% în Europa celor 15). Poate şi mai simptomatic, tineretul din România a trăit cel mai puternic declin de optimism, între 2008/9 şi 2010/11, din spaţiul UE.

Pe de altă parte, ştim de mult că avem cele mai scăzute cote de încredere în Guvern şi Parlament, dar omitem faptul că păstrăm o unică încredere în UE. În 2006, aceasta era cu 40 de puncte procentuale mai mare decît încrederea în Guvern; în 2011, decalajul respectiv ajunge la aproape 50 de puncte: „Asta este o ţară în care soluţia nu mai este văzută aici, la nu-ştiu-care palat, ci este văzută acolo, la Bruxelles“ – constată Sandu.

Aceasta îmi aduce aminte de o carte minunată a Ioanei Andreescu despre riturile funerare din Gorj, care constata cum, de-a lungul ultimilor ani ai comunismului, pe măsură ce sărăcia şi lipsa de perspective deveneau mai crunte în România, oamenii de la sate investeau tot mai mult în pomeni: speranţele părăseau pămîntul patriei şi se mutau în „lumea de dincolo“.

Motivele economice sînt altele, cauzele acestei stări de spirit sînt multiple, dar ceva rămîne alarmant de asemănător: pentru o bună parte a societăţii viaţa este... dincolo! Este o citire elementară a datelor sociologice, dar una care atrage totuşi atenţia asupra unui sens al lor uşor de înţeles.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.