Vetălău

M-am convins: drumurile vinului sînt cele mai vizibile şi mai bine promovate trasee turistice din ţară. Le găseşti prin toate zonele viticole şi sînt marcate în toate răspîntiile. Ceea ce nu găseşti este vinul. Uneori, indicatoarele „Drumul vinului“ se intersectează cu indicatoare „Drumul cramelor“. Aţi ghicit: în acest caz singurul lucru pe care nu-l veţi găsi sînt cramele! „Măcar un magazin de prezentare în centrul de comună, de unde să poată cumpăra şi turistul o sticlă de vin, dacă tot a venit pînă aici!“ – se revoltă soţia mea, dar rămîne cu revolta. 

Nu este însă un caz izolat. Am urmat o dată indicatorul care ne ademenea spre un sit arheologic faimos, după care ne lăsa în mijlocul cîmpului. Am bîjbîit vreo oră pînă cînd am ajuns în centrul de comună. „Unde e situl arheologic?“ – am întrebat eu pe cineva care tocmai ieşea din Primărie. „A, păi la noi totul e un sit arheologic, noi aici stăm pe două mii de ani de istorie!“ – ne-a răspuns, evident mîndru, funcţionarul public. După care a supralicitat: „Uite, Primăria noastră e pe un castru roman!“ „Unde?“ – m-am interesat eu. „Păi, sub Primărie...“ – a dat din umeri, nelămurit de întrebare, informatorul nostru. „Bine, dar noi unde să mergem atunci?“ – ne-am mai încercat noi o dată norocul. „Oriunde!“ – ne-a sugerat omu’, îmbrăţişînd într-un gest larg dealurile de jur împrejur. Şi mă opresc aici cu exemplele, ca să nu vă plictisesc. 

„Afară vopsit gardu’, înăuntru leopardu’“ – se spunea în copilăria mea. Acum se spune „brand“ şi „promovarea turismului“ şi a devenit un sport naţional. Aşa o fi, maică, cu marketingul ăsta de ţară, dar eu unu’ tot aş prefera să găsesc drumul către un pahar de vin, decît să mă tot plimb cu gîtlejul uscat pe „drumul vinului“. 

Mă grăbesc să vă povestesc însă şi o altă întîmplare de vacanţă, pentru a nu lăsa impresia că sînt doar un cîrcotaş de duzină.

Umblînd cu treburi prin Munţii Apuseni, m-am nimerit pe lîngă Detunata. Nu mai fusesem din tinereţe, nu era decît vreo oră de urcuş, aşa că am luat-o încet la deal, pe un drumeag care şerpuia printre fîneţe şi păduri. La ieşirea într-un luminiş, înfipt într-un par al unei case de fîn, ne întîmpină deodată steagul Europei. Aşa l-am cunoscut pe Vetălău. Cînd am trecut prin dreptul casei lui, ne-a strigat din fundul curţii să avem grijă la o răspîntie să nu o luăm la stînga. Iar cînd ne întoarcem, să ne oprim să luăm o bere rece, dacă avem plăcere. Aşa am şi făcut! În timp ce ne beam berea la umbră, Vetălău ne-a spus povestea sa. În ograda aceea de pe coasta dealului, trăise o vreme Fefeleaga, care îi venea un fel de străbunică. El fusese miner în Valea Jiului, timp de douăzeci şi cinci de ani, după care s-a retras aici, în munţi. Are o casă şi jos, în Bucium, dar mai tot timpul şi-l petrece aici, sus. Face turism. Şi-a tras curent electric de jos, din sat, şi a captat apă curentă de sus, din deal, totul pe banii şi munca lui, a pus izolaţie termică la casă şi la şură, le-a pus încălzire şi a amenajat un fel de bar-sufragerie. Cît e poiana de mare a organizat loc de camping. Le oferă amatorilor terenul, toalete, coşuri de gunoi şi lemne de foc şi nu le cere nici un ban. „Dacă seara or avea plăcere la un pahar de ţuică, atunci e altceva...“ Pe un dîmb e şi o scenă primitivă din lemn masiv: „Aici fac în fiecare an festivalul «Jocul Buciumenilor». Muzică populară, dar şi muzică uşoară, folk... Dar fără manele, nu există aşa ceva aici!“ Amenajările le-a făcut în mare parte cu voluntari din toate colţurile lumii. Closetele le-a făcut un neamţ tînăr. „E tîmplar acolo la el... Rîdea tot satul, că atunci cînd a venit, nu pricepea cum sînt făcute budele astea ale noastre şi a băgat capul înăuntru să se lămurească. Pe urmă le-a făcut aşa, nemţeşte, uite ce bine arată!“ – se amuză Vetălău. În fosta şură vrea să facă un hotel de „cinci paie“, cu priciuri aşternute cu fîn. Are şi trei paturi vechi, ţărăneşti, o frumuseţe – „futelniţe, mă scuzaţi, că aşa se zice la noi“ – precizează Vetălău. „Ăsta, de pildă, are sigur peste o sută de ani, că l-a moştenit bunicul.“ Le reface pe toate pentru cîteva camere mai cu moţ. 

Cifra de afaceri? Nu-i ţine socoteala, dar are cît să trăiască mulţumit şi să lase şi copiilor o „afacere de viitor“. Cu cîteva zile în urmă, tocmai îi plecase un grup de o sută şi ceva de persoane din Ungaria şi are deja rezervări pentru Crăciun. A avut turişti din Noua Zeelandă pînă în Canada. De unde au aflat? De pe site-ul său, pe care îl întreţine un prieten priceput din oraş. Şi din gură în gură. Nu are nici un indicator, nu are drum, nu are infrastructură şi nu are alte resurse. Exact asta „vinde“ turiştilor, care exact asta caută. 

Cînd să ne mai întindem şi noi puţin la vorbă, a trecut în sus un grup de elevi şi Vetălău i-a invitat înăuntru. „Dacă ştiţi oameni de cultură care vor să creeze în linişte, spuneţi-le să vină aici, nu le cer nimic!“ – ne-a mai strigat Vetălău la plecare.

Morala fabulei? E una veche de cînd lumea: omul sfinţeşte locul! Sau, dacă preferaţi, „grădina Carpaţilor“...