Vernissage

12 ianuarie 2010   TÎLC SHOW

Cuvîntul te duce cu gîndul la o expoziţie. Ei bine, nu era expoziţie, dar era expusă acolo, la 2418 metri altitudine, pe muchia înzăpezită de deasupra unei văi adînci, atrăgînd poftele celor care schiau pe pîrtia Plattjen de deasupra staţiunii elveţiene Saas Fee. Dincolo de poziţia care amintea de Caraiman, cabana (căci cabană era) ne-a stîrnit curiozitatea şi prin arhitectura ei nu prea montană. Am văzut-o azi, am văzut-o mîni şi... în cele din urmă ne-am hotărît să încercăm un prînz acolo. Intrarea era străjuită de două butoaie pe care erau aşezate două lumînări ce ardeau protejate de vînt în cîte un tub de sticlă. O sanie de muzeu zăcea şi ea în nămeţii din faţa intrării. Am „descălecat“ de pe schiuri şi am intrat. Înăuntru ne-a izbit imaginea unei sticle de vin uriaşe, de vreo 5 litri, care trona lîngă o scară de lemn care ducea la etaj. În dreapta s-a deschis o uşă automată (tehnologia elveţiană) de unde s-a ivit o fată foarte politicoasă care ne-a condus la etaj, ne-a aşteptat să ne scoatem gecile pline de zăpadă, pentru a ni le pune în cuierul din coarne de ţap şi ne-a invitat în salonul roşu. Brusc mi-a venit în minte miriapodul care dansa la lumina lanternei pe cearceafurile priciului de la Mălăeşti, în urmă cu vreo 20 de ani. Era cam frig la Vernissage. Un frig bine calculat la 16 grade, aşa încît să aibă sens să te înveleşti la masă cu păturile roşii care se găseau pe scaunele din salonul decorat rustic. Alături era un altul, cu pături şi perdele albastre. Pentru început am comandat un ceai, cu gîndul la neuitatul ceai cu rom de la cabana Omu. La masa de alături şedeau nişte ruşi, doi bărbaţi şi două femei. Veşnici prin Elveţia (de pe vremea lui Thomas Mann) cu al lor „da“ comun cu al nostru, din cauza căruia fuseserăm luaţi şi noi de vreo două ori drept ruşi. Vorbeau despre fabrici, finanţe şi criză. De fapt, doar bărbatul cel tînăr vorbea şi mînca în acelaşi timp, femeile ziceau rareori cîte ceva, iar bărbatul mai în vîrstă, cu barbă albă şi ochelari, tăcea tot timpul şi nu comandase nimic. Purta un pulover la modă în anii ’80 şi avea aerul cercetătorului din filmele sovietice. Reţinerea lui părea căpătată în alte vremuri, mult mai grele, şi îl însoţea şi acum, peste timp şi la mare depărtare de ţară, fiindcă, nu-i aşa, niciodată nu se ştie cît va ţine binele şi nici dacă nu cumva e doar o simplă capcană a răului. Pe pereţi erau poze ale cabanei de pe la începutul secolului trecut. Mi-am adus aminte de fotografia alb-negru a cabanei Caraiman, agăţată în sala de mese. Acolo unde, de mult de tot, m-am îmbătat cu Jidvei. La toaletă am descoperit scrumiere metalice instalate deasupra fiecărui pisoar, de pe vremea cînd fumatul era încă permis, pe principiul că e greu să ţii şi ţigara. Chelnerul ne-a spus că ne recomandă meniul zilei, iar apoi a pronunţat ceva lung din care am înţeles doar parmezan şi rucola. Fie şi meniul zilei, am zis, gîndindu-ne că orice ar fi nu vom scăpa prea ieftin din acel loc. Pe geam se vedeau, undeva foarte jos, acoperişurile staţiunii şi departe în sus, deasupra ceţurilor albe, vîrfurile ascuţite de peste 4500 de metri. În salon au năvălit nişte nemţi gălăgioşi cu copii. Pînă să se aşeze, au bocănit minute în şir teutonic cu clăparii pe podeaua de lemn. În sfîrşit, a venit mîncarea şi am constatat că era un fel de carpaccio: feliuţe de carne crudă, de vacă argentiniană, acoperite cu frunze de rucola şi de feliuţe de parmezan aproape transparente, într-un sos discret şi parcă uşor caramelizat. O porţie mică. Pentru desert am întrebat de apfelstrudel, dar chelnerul ne-a spus că ei nu fac aşa ceva. Ne-a recomandat în schimb o plăcintă de caise. Mi-am amintit că rusoaicele comandaseră cîrnaţi şi tot aşa li se răspunsese, cu o aproape imperceptibilă distanţă, că bucătarul n-a pregătit acest fel. Am înţeles că ne aflam pe teritoriul unei bucătării care nu se încurca cu feluri nemţeşti sau austriece. Alături de plăcinta cu caise, pe farfurie era răsucită o frişcă foarte grasă şi dulce, cu o frunză de mentă înfiptă în mijloc. Ca ieri mi-aduc aminte de ciocolăţelele Rom din galantarul de la Vîrful cu Dor. Mi-e dor de cabana care nu mai există.

Mai multe