Verdict: Crimă!

6 iulie 2011   TÎLC SHOW

Duminică. Pe la prînz. Am ideea cumplit de proastă să mă duc la cumpărături într-un cash and carry cu nume de mijloc de transport subteran, la Cluj. Am zis că fac o chestie deşteaptă ducîndu-mă acolo duminica, la prînz, cînd nu e aglomeraţie. Mă lălăi, căpiat, printre rafturi pline cu marfă, şi-mi vine o idee cu mult mai proastă decît prima. Nefiind, nici pe departe, singurele idei proaste pe care le-am avut la viaţa mea, nu m-am alarmat. Dau iama prin raionul cu chefir caucazian şi, căzut victimă unei pofte de dimensiuni epice, desfac una dintre cutiile pe care mi le pusesem în coş. Şi prind a mă plimba, ca prostu-n tîrg, cu cutia în mînă, holbîndu-mă la fructe şi verdeţuri. Între timp, mai rad şi cîte-un gît de chefir. Minunată şi reparatoare băutură. La un moment dat, observ că se ţine după mine un domn care, bag sama, era însărcinat cu paza locului. Omul vorbeşte la o sculuţă, ia viteză, mă opreşte, şi-mi zice: „Să puneţi cutia aia cu chefir în coş cînd mergeţi la casă!“. Îi răspund la un bună ziua pe care nici nu i-ar fi trecut prin cap să-l pronunţe, îl asigur că aşa o să fac, şi că nu m-am dus acolo cu gînduri de pradă şi furăciune. El îmi zice, jumătate jenat, jumătate vigilent, că „Bine, bine, da’ să plătiţi cutia, că aţi fost văzut pe camere că beţi din ea şi m-au avertizat colegii“. Îmi cer scuze pentru mecla mea de infractor căutat internaţional şi îl mai asigur încă o dată de faptul că n-am cum să nu plătesc chefirul ăla, pentru că aşa cum am fost văzut că-l beau, ăia de la supraveghere mă văd şi dacă pun cutia goală altundeva decît în coşul de cumpărături.  

Mă uit în jur, caut orice anunţ, orice afiş pe care scrie că n-ai voie să mănînci sau să bei ceva din magazin, înainte de a fi plătit la casă. Fac treaba asta cu răbdare, gata să mă duc înapoi la omul cu paza, să-mi cer scuze că n-am fost atent la vreun anunţ. Nici vorbă de un asemenea text, pe pereţi sau la raioane. Mă mai felicit o dată pentru ideile mele proaste şi mă îndrept spre casele de marcaj. Plătesc şi stau cuminte, la rînd, la ieşire. Dintr-o dată, apare alt domn de la pază. Fără nici o introducere, îmi ia bonul de casă şi se apucă să cotrobăie prin coş. „Aţi băut un chefir! Unde e?“, zice omul, scrofulos, la datorie. Îi răspund că chefirul e, bine mersi, în burtă. Dar dacă vrea să vadă cutia goală, corpul delict se găseşte în coş. Omul îl găseşte şi se arată mulţumit. Îl întreb dacă am făcut ceva ilegal. Dacă e interzis să bei dintr-o sticlă cu apă, dintr-o cutie cu chefir sau dintr-un recipient cu lichid de parbriz. Că, de scris, nu scrie nicăieri. Omul zice că nu ştie, dar că i-au spus de la supraveghere să fie atent, că e unul care a băut chefir în magazin. Acum, dacă l-am plătit, e-n regulă.  

Dau să ies, dar apare şi-o doamnă, care trebuie să verifice dacă ce e scris pe bon corespunde cu ce e în coş. În situaţia în care datele bat, doamna pune o ştampilă pe factură. În timp ce verifică marfa din coş, doamna îl întreabă pe omul de la pază: „Dînsu’ e cu chefiru’?“. Situaţia e cu atît mai amuzantă cu cît ceilalţi clienţi stau acum şi aruncă priviri chiorîşe către potenţialul hoţ, care e verificat mai amănunţit decît restul lumii. E drept, am scăpat de suspiciunea că aş fi furat ceva, dar n-am scăpat de suspiciune în general. Ceva trebuie să fi făcut, dacă sînt verificat atît de atent. Îi rog pe domnul de la pază şi pe doamna cu ştampila să cheme pe cineva care mă poate lămuri dacă am făcut ceva ilegal, în aşa fel încît să-mi pot cere scuze, dacă am comis o greşeală. Stau un pic şi bat darabana în mînerul coşului, sub privirile scrutătoare ale personalului şi ale clienţilor de la case, uşor trişti că au ratat un flagrant. Şi vine o altă doamnă. Nimeni din personalul magazinului nu s-a complicat cu vreun bună ziua sau cu o prezentare. E normal. Faci aşa ceva cu oamenii cumsecade. Nu cu un tip dubios. Mai întreb o dată dacă există undeva un text care interzice fapta gravă pe care am făcut-o şi dacă e normal să tratezi un client ca pe un potenţial infractor. Doamna, un pic încurcată, zice că ar exista un asemenea text, scris mic, pe o foaie pe care o primeşti cînd ţi se dă legitimaţia de client. Bîlbîi şi eu un „Aha...“, luîndu-mi tălpăşiţa, vinovat, şi cu chefirul făcut ghem, pe sub epiglotă. 

Ajung în parcare. Duc coşul la locul lui. Sună telefonul. O prietenă îmi povesteşte revoltată, ţinîndu-şi lacrimile, ce i s-a întîmplat fie-sii, studentă cu rezultate foarte bune, în anul al III-lea, la Medicină, la Bucureşti. Fata era în sesiune, în sala de examen. Îşi face planul de gestionare a subiectelor, îşi prinde părul la spate şi se pune pe scris. Ce idee proastă am avut eu să merg la cumpărături, hai, treacă-meargă, dar ideea fetei de a-şi strînge părul la spate s-a dovedit a fi cu mult mai proastă. O doamnă care supraveghea studenţii în timpul examenului se apropie de potenţiala infractoare care-şi scria lucrarea, o ridică în picioare în faţa întregii săli, şi-o somează să-şi scoată din ureche dispozitivul handsfree, prin intermediul căruia, probabil, cineva de afară îi dicta răspunsurile corecte. Colegii fetei cască ochii, stupefiaţi. Atmosfera de examen se pulverizează, ca simpatia Occidentului pentru români, la Mineriade. Linişte, tensiune maximă, se aşteaptă limpezirea flagrantului, prin care se va dovedi că netrebnica de studentă nu mai are de ales şi trebuie să recunoască, în faţa tuturor, că a copiat. Fata se face verde la faţă, îşi scoate din ureche proteza auditivă şi i-o prezintă doamnei cadru didactic de la Medicină. Nu de la Facultatea de Metalurgie.  

Examenul se reia. Aşa cum reluăm şi noi, în fiecare zi, de la capăt, viaţa noastră obişnuită, de cetăţeni europeni, civilizaţi, cu mare respect faţă de valorile democraţiei, educaţi, atît de frumos, în spiritul prezumţiei de nevinovăţie. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1

Mai multe