Verbul patruped
Consacrînd supremația improvizației, descurcarea aneantizează orice elan pentru construcția sistematică și exaltă iluzia dinamismului, frenezia clipei intens colorate. Verb tipic de șatră, de consum pe furiș, la foc mic și cu priviri piezișe, „a te descurca“ e semnul impotenței deghizate în perversiune, al sărăciei drapate în grandilocvență, al psihologiei de bazar trasă în costum evropenesc. Îi sînt specifice viziunea lumii ca snoavă și chiolhan, epicureismul parșiv cu țigara-n colțul gurii, șapca-ntr-o parte, averi furate și toca-te-ntr-o clipită la masa de joc, negoțul fără scrupule, frecventarea ghidușă a abjecției și a viciului ca inocență.
Ceea ce individual poate să pară ceva amuzant și chiar admirabil (Mitică, descurcărețul șarmant, flecarul cochet și galant, cel care învîrte pe dește Administrația, omul pretutindeni acasă, cel absolut și instantaneu adaptabil etc.), odată ajuns psihologie colectivă, devine o catastrofă. Dar o catastrofă… calmă, dulce, pitorească, agreată cu savoare de toți.
Literar, Păcală, Tîndală și Ostap Bender sînt spectacolul în stare pură. Concret, însă, încercarea de a da nucile jos din pod cu furca și fervoarea de a minți universul proiectează ființa spre neant: nu mai trăiești, te descurci! Ei, ce ziceți de introducțiune? E-n orizontul de așteptare al Dilemei? Sau păcătuiește prin exces de sumbru? Dar înalțe alții ode sfintei pehlivănii mioritice, sublimată politic de Ionel Brătianu – Trianon și literar – în necruțătoarea descurcare a lui Agamiță, care a întors-o cu politică! Eu „altele am la sufletul meu“… Nenorocirea face ca dreptatea să fie egal împărțită între campionii și inamicii descurcării. Cei dintîi au ajuns să vadă, de pildă, în fatalitatea situării geografice a României un avantaj strategic: fiind mereu cu un pas (ori cu o mie) în urma tuturor, poți sesiza la vreme căderea în prăpastie, drept care te descurci cum știi, adică ocolești sau o apuci pe scurtătură. Pe de altă parte, în istorie descurcarea – adică politica șopîrlo-cameleonică – rămîne apanajul țărilor mici, fără aripi, etern obligate la duplicitate, fățărnicie mercantilă și strecurare amorală: țări invariabil apterofobe, de vreme ce natura le-a hărăzit condiția ofidiană…
De cealaltă parte, radicalismul etic pune, pe bună dreptate, fierul roșu pe putreziciunea descurcării, acuzînd în fibra ei morbul patruped al autoumilinței sistematice, frenezia prostituării istorice, reacționarismul jovial, colovial, locvace, însă atroce cu drag, la o adică. Boicotul istoriei, spun „descurcofobii“, e una cu borhotul moralei… Nenorocirea face, spuneam, că ambele perspective – minimalismul etic, unde a te descurca înseamnă pur și simplu a supraviețui, și maximalismul, pentru care descurcatul e o autoțintuire în infamie, să aibă aceeași energie persuasivă. Important e că „învingătorii au întotdeauna dreptate“ și că, prin urmare, omul fără trecut, fără viitor, ci cu o infailibilă descurcare în prezent, bișnițarul, găinăreala, pungășia, jocul la două capete și sfidarea tuturor în promiscuitatea generală ne-au devenit note definitorii. Ne-am descurcat prea mult pentru a nu ne fi încurcat de-a binelea.
(apărut în Dilema, nr. 202, 22-28 noiembrie 1996)