Vechi edecuri
e în vremea noastră o insultă nu tocmai rară, dar nici foarte populară. A avut o circulaţie mai intensă în ultimii ani, în discursul politic („I. I. a fost catalogat drept un «edec bătrîn» care îl manipulează pe G.“,
, 25.01.2007; „Iar B.,
, ştie cum să le gîdile interesul“ – „declaraţie politică“, în
16.11. 2010) şi în cel jurnalistic – „
(pseudo)culturale ale deceniilor trecute“,
17, 2000; „
comuniste sau securiste“,
).
par să domine în politică – „
ale kominternismului“ (
) –, dar sînt identificate şi în alte domenii; Adrian Marino pomenea de „
ale congreselor internaţionale“ (
1993), iar Dan C. Mihăilescu evoca, (auto)ironic, soarta paseiştilor declaraţi: „stricăm oleacă simetria, stînjenim mersul fiţos, uneori, mai ales în amurg, tocurile modernismului se mai împiedică de spinările noastre, dar una peste alta sîntem nişte
“ (
2012).
Cineva tratat drept
n-ar avea însă prea multe şanse să cîştige un proces intentat pentru calomnie: dicţionarele noastre curente prezintă în mod constant termenul ca fiind unul pozitiv, ba chiar ca o expresie de înaltă apreciere.
este înregistrat în dicţionare în primul rînd cu sensul său concret marinăresc („odgon lung cu care se leagă de catarg sau de babalele din proră o ambarcaţiune sau o navă pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă“, DEX), din care derivă expresia
şi numele de agent
. Sensurile figurate sînt asociate explicit evaluării pozitive, fie că e vorba de lucruri, fie de persoane: „lucru care se găseşte de multă vreme într-o gospodărie; lucru
“ (DEX); „obiect de
“ (NODEX), „obiect
“ (DLRC); „persoană (
) care se găseşte de multă vreme undeva“ (DEX). Sensurile figurate nu prea se potrivesc cu cel propriu, iar sensul pozitiv cuprins în dicţionar intră în contrast cu cel negativ din uz. E drept, unele dicţionare au înregistrat şi sensuri negative ale
(„persoană care duce o existenţă inutilă“, DLRC), inclusiv în definiţiile unor uzuri considerate argotice, derutante prin caracterul lor foarte particular şi probabil accidental, dedus din context („client permanent şi aproape impotent. 2. rudă de sînge. 3. servitor bătrîn“, în G. Volceanov,
, 2007).
Cuvîntul românesc, provenit din termenul turcesc
, este atestat din secolul al XVIII-lea, a fost înregistrat de Lazăr Şăineanu, în
(1900) şi este rediscutat, mai recent, de Emil Suciu, în
(2010). În dicţionarele turceşti actuale (de exemplu
1994),
are mai multe sensuri, care gravitează în jurul conceptului fundamental de „rezervă“. În cele mai vechi atestări din română,
sau
însemna, într-adevăr, cal „de rezervă“, purtat de căpăstru. Utilizarea cea mai rezistentă a cuvîntului a fost cea din domeniul gospodăresc şi edilitar; în vechile acte şi documente, dar şi în ziare şi reviste din prima jumătate a secolului al XX-lea,
erau dependinţe, magazii, instalaţii, utilaje, instrumente, apărînd frecvent (în anunţuri de bilanţ sau de vînzare-cumpărare) în sintagmele
etc. Într-un testament de la 1858, se menţionau „o dugheană pe lîngă casă
ei, precum şi marfa ce se găseşte într-însa“ (I. Antonovici,
, 1911). Probabil că din această utilizare provine sensul negativ al insultei:
erau nu atît lucruri indispensabile şi preţioase (cum le prezintă dicţionarele noastre), cît obiecte de rezervă, stocuri păstrate (îndelung) pentru eventuale nevoi, rămînînd poate nefolosite, cu riscul de ajunge simple vechituri. Persistenţa unor obiecte şi persoane, simple anexe sau rezerve (acareturi, catrafuse, calabalîc), poate avea uneori şi o valoare pozitivă (autorii dicţionarelor noastre s-au gîndit probabil la o echivalenţă cu „stîlpul casei“), dar mai probabilă este interpretarea persiflantă.
Oricum, în prima jumătate a secolului al XX-lea edec era deja ironic-peiorativ: „se făcuse cunoscut sub această poreclă unul din
ministeriului trebilor din afară, băiat de mare viitor“ (Mateiu Caragiale,
); „e un student la Litere, unul Vasiliu, care a îmbătrînit pe acolo,
facultăţii“ (Hortensia Papadat Bengescu,
); „Corneille, Racine, Maeterlinck, Ibsen, alte
!“ (Cezar Petrescu,
). Tot sens negativ avea cuvîntul în construcţia „
X“, în care domina probabil ideea de „remorcă“. Nu neapărat negativă e eticheta
în
(1944), cînd autorul, G. Costescu, vorbeşte despre locuitorii vechi ai oraşului: „«edecuri» ai mahalalei, adică din neam în neam născuţi şi crescuţi acolo“ (p. 137). În schimb, un reportaj din
(4 martie 1936) prezintă un vînzător de îngheţată bătrîn şi invalid, pe care „stăpînul, filotim, nu l-a aruncat totuşi pe maidan. A rămas pensionar,
“.
Aşadar, vorbitorii actuali nu greşesc folosind în sens depreciativ termenul
; în acest caz, dicţionarele noastre ar trebui să-şi completeze şi să-şi actualizeze descrierile.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice