Vassilis sau despre extaz

20 august 2009   TÎLC SHOW

Ajungem în sătucul cu pricina pe întuneric, după cîţiva kilometri buni de serpentine strînse, pe un drum îngust de munte. Ne-am obişnuit însă deja: toate satele de aici, din munţii Pindului, sînt ascunse în pliuri nebănuite ale unui relief impunător şi aparent nepopulat. Iar în unele cazuri, chiar e vorba de depopulare, căci multe sate din zonă au fost aproape părăsite în dificilii ani ’60, au ajuns să nu mai aibă nici şcoli, dar îşi regăsesc o oarecare vitalitate vara, cînd bătrînii se întorc de prin alte localităţi din vecini, iar tinerii de prin Germania, unde au migrat masiv. Ca şi aici: "festivalul" de faţă este organizat de către tineri plecaţi la muncă prin Europa, dar care au pus pe picioare cîteva formaţii de muzică şi dans "de aici, de la noi", iar vara, cînd se adună pe acasă, dau spectacole pentru alţi "de-ai casei". Ne aşezăm şi noi să privim. Un speaker spilcuit prezintă bombastic fiecare nouă apariţie, cîţiva turişti îşi fac poze cu dansatorii în costume tradiţionale, iar televiziunile filmează tot. Pe măsură ce se perindă formaţiile pe scena improvizată din faţa bisericii, se încinge şi publicul şi se formează mici grupuri care dansează pe cont propriu, tot mai mîndru, tot mai frenetic. " Arată un pic a "Cîntarea României", nu vi se pare? îmi şopteşte la ureche un student de-al nostru, obişnuit cu "spectacolele folclorice". Da, poate, orice spectacol ce pune în scenă, pentru un public diferit şi sub îndrumarea unor "instructori", practici intime ale unei comunităţi "poporane" va avea ceva de "Cîntarea României", de o calitate mai bună sau mai proastă. Dar lucrurile nu sînt niciodată atît de simple... Şi, parcă pentru a-mi confirma reţinerea, în scenă intră Vassilis, "seniorul" zonei, un bărbat care îmi aduce aminte de Tatomir, mascota noastră de la Muzeul Ţăranului Român, falnic şi reţinut în mîndria sa bine temperată de Vlahos. Este climaxul şi încheierea festivalului " l-am mai văzut pe Vassilis în această ipostază şi la alte mici festivaluri din Pind. Şi Vassilis începe să danseze. Încet, fără să privească la nimeni şi privit de toată lumea, care s-a oprit brusc din mişcare. Iar Vassilis absoarbe toată această mişcare, lăsîndu-se încet, încet, cînd pe un picior, cînd pe altul şi rămînînd aşa, cu ochii în zare. Pare imobil, atît de lente şi stăpînite îi sînt mişcările, iar în această aparentă imobilitate Vassilis devine stăpînul mişcării: a închis în repaosul mîndru al corpului său toată forţa care este raţiunea însăşi a acestei mîndrii. Vassilis este deja în extaz, este ex-static, ex-stasis... Iar cu cît Vassilis este mai departe, cu atît publicul se apropie mai mult de el şi intră, prudent, în joc, atras pe negîndite în lumea sa. Cîntarea lui Vassilis? O astfel de interpretare ar însemna pur şi simplu rea credinţă; această în-scenare este, evident, de altă natură! "În timp ce făceam teren în Hawaii printre hippies şi alţi contestatari ai sistemului (drops out), mama mea a venit să mă viziteze. În timpul acestei vizite, am luat-o cu mine la un dans extatic. La acest dans, Stan, unul dintre participanţii la cercetarea mea, mi-a spus:

Mai multe