Vasilica, Olguţa şi cîinele

De cînd s-a lansat Mișcarea România Împreună s-a reactivat pe net o discuție veche, despre cum e cu „dreapta“ și cu „stînga“ în politică. Am mari rezerve privind relevanța acestei distincții hic et nunc. Cam peste tot tradiționala distribuire simetrică a opțiunilor politice a intrat în criză. La noi, „extremismul de centru“ – vorba lui Radu Cosașu – pare să fi fost farul călăuzitor al tuturor partidelor, mișcărilor, alianțelor ș.a.m.d.

Ar trebui, totuși, să existe ceva care diferențiază partidele între ele – altminteri chiar n-ar avea nici un sens să părăsim o dată la patru ani tihna căminului ca să mergem să dăm cu ștampila.

Le diferențiază, fără doar și poate, persoanele din prim-plan. Numai că, chiar și în intervalul scurt al unui exercițiu electoral, liderii de ieri cad peste noapte în hăul anonimatului sau devin, nu o dată, opozanți ai celor cu care nu demult se afișau braț la braț. Dacă nici ideologiile și nici liderii nu dau nota distinctivă, atunci ce?

Un partid e un organism care gîndește. Bine sau rău, logic sau ilogic, structurat sau haotic, cert e că gîndește. De obicei, la scorurile electorale, dar asta, iarăși, contează mai puțin. Așa e cu gînditul: odată ce te-ai apucat, nu mai știi cînd și unde o să te oprești. Cred, așadar, că un partid se definește prin ceea ce se aude din gîndirile sale. Mai exact, prin felul în care își argumentează deciziile.

Înainte de Paște, de pildă, s-a discutat aprins despre salariile și pensiile anticipate. Că s-a spus despre cele dintîi că ar fi căzut în responsabilitatea fiecărui ministru în parte, nu e de mirare. Atîta vreme cît gîndești, poți și să te răzgîndești. Pînă mai ieri era vorba despre disciplina de monolit a partidului. Azi aflăm că fiecare ministru e liber să facă ce-l taie capul.

Mai interesantă mi s-a părut argumentația legată de pensii. Întîi de toate, ni s-a spus, era timpul prea scurt ca să se facă toate calculațiile necesare. E de înțeles, funcționarii de la pensii sînt și ei oameni, au și ei dreptul la tihna sărbătorilor. S-a adăugat însă și un alt argument, mult mai spectaculos: grija față de pensionarii înșiși. Aceștia, ne-au explicat într-un glas și doamna premier, și doamna ministră a Muncii, dacă și-ar fi primit pensia înainte de Paște, ar fi urmat să se bucure de următoarea tranșă abia peste vreo șapte săptămîni. Tradus pe românește, asta va să zică îngrijorarea partidului pentru cei care, văzîndu-se cu banii în mînă, i-ar fi azvîrlit pe drob și cozonaci și-ar fi rămas apoi muritori de foame. Ideea că cineva ar putea să-și chivernisească banii, mai bine sau mai rău, ca să-și cumpănească micile bucurii cu marile necazuri, nu intră în discuție. Ideea că toți oamenii își chivernisesc banii, cu mai mult sau mai puțin succes, de la cel sărac lipit la miliardar, și că asta e, în fond, treaba lor, modul lor de a trăi, e complet străină gîndirii pesediste.

Mi-am adus aminte de un caz similar, pe care l-am comentat în mai multe rînduri: programul de succes „Cornul și laptele“. M-am întrebat din capul locului și mă întreb și acum de ce inițiativa atît de necesară de a sprijini copiii din familii nevoiașe s-a transformat într-o blagoslovenie generală din partea guvernanților. Nu era mai firesc ca banii alocați să fie îndreptați în totalitate și exclusiv către cei care au nevoie de susținere financiară măcar pentru a avea parte de o hrană decentă? Răspunsul pesedist a fost că s-ar crea astfel o discriminare care i-ar pune într-o postură neplăcută pe copiii săraci. Aha. Nu converșii sau iPhone-urile colegei sau colegului, nici mașina care vine să-i aducă zilnic pe unii la poarta școlii și să-i ducă îndărăt acasă, nici pozele de la schi din Tirol de pe Facebook, ci amărîtul de corn cu lapte le-ar fi deschis dinainte copiilor fereastra cruntei realități: „Dumnezeule, sînt sărac! Ce rușine!“ Mai rămîne doar să se reglementeze vîrsta legală începînd de la care cineva are dreptul să afle că e mai sărac decît alții.

Mai nou – și despre asta am scris! –, guvernanții au găsit și soluția magică pentru a-i face pe elevi să le fie cît de cît drag de școală: învățămînt obligatoriu de 15 clase. Vorba ceea: „Dacă-i ordin, cu plăcere!“

Cam așa sună grija pesedistă față de oameni: îi putem despovăra de libertatea alegerii, de calvarul înțelegerii lumii în care trăiesc, de bătaia de cap de a-și folosi propriile resurse după o chibzuială proprie.

Le putem oferi în schimb beculețul roșu care se aprinde din cînd în cînd și, dacă salivează cum trebuie, vor primi și recompensa așteptată.

Ce crede partidul despre oameni și despre felul în care ei trăiesc? Întrebați-l pe Pavlov sau pe cîinele lui înțelept. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.