Vara în America
Oamenii au început să-şi încheie scrisorile către mine cu "Să ai o vară leneşă şi adîncă", iar eu mă trezesc că le răspund "Şi tu la fel, dar ai grijă să nu cazi din hamac". Puteţi să credeţi aşa ceva? Nici măcar nu ştiu cînd am avut ultima dată o vară leneşă şi adîncă. O vară atît de leneşă şi de adîncă încît lumina soarelui filtrată prin frunziş îmi desenează pete pe piele, de nici nu îndrăznesc să mă mişc, ca să semăn mai bine cu un leopard. Şi cînd în cele din urmă mă mişc, văd deasupră-mi un nor în formă de cornet cu trei cupe de îngheţată de vanilie şi o faţă de mops care o linge încetişor, pînă cînd miros tot a unt de cacao şi doi sîni prietenoşi mă ating uşor. Apoi o voce strigă "Tăiaţi!". De fapt, o astfel de zi poate fi de ajuns, chiar dacă nu sînt decît un actor într-un film turnat la mal de mare. O vară întreagă ar putea deveni obositoare. Oricum, mă abat de la subiect care este, cred, faptul că oamenii îşi închipuie că, de cum dă vara, eu mă scufund într-un soi de decrepitudine mirosind a flori, printre vinuri parfumate, pe veranda mea de fier forjat, şi îmi acord luxul de a mă scufunda într-o reverie de trei luni de zile - pînă cînd primele brize ale toamnei mă trezesc din amorţire şi îmi aduc aminte, cu un fior, "Oh, Doamne! Munca! Oamenii!". Şi apoi mă scol şi produc cu înfrigurare ouă de aur, fructele acelei reverii, şi lumea e uimită, amuzată şi mă urăşte pentru asta. Adevărul e că aşa era pe vremuri, şi nu numai pentru mine. Majoritatea oamenilor aveau veri din astea leneşe, poate nu chiar multe, dar atîtea cît să le insufle amintirea permanentă a unei stări ameţitoare de bine. În realitate, cred că în toată viaţa mea nu am avut parte decît de cîteva luni petrecute în frunzele pestriţe ale mulţumirii perfecte, dar acestea m-au hrănit, ca o ţeavă cu ambrozie, pentru mai mulţi ani. Şmecheria, pe care am pus-o la punct, cîndva, era să zac în iarbă, sub un cer perfect albastru, pe o pajişte de munte, şi să las amintirile unui alt timp, pe un nisip răcoros, pe o plajă, să se suprapună sub bătaia unui val somnoros care-mi spală mintea, în timp ce trage cu sine vremea, în care zac în hamac deasupra unui patio pavat cu faianţă, acasă la văru-meu, privind o şopîrlă care mă priveşte la rîndu-i şi apoi să las şopîrla să tragă un colac de fum care pluteşte pe deasupra leagănului meu, de sub o pălărie mare de fetru care mă acoperă cu somn. Da, asta se numeşte "să tricotezi pacea" şi este un mod imaginativ de a aduna laolaltă momentele cele mai pline de desfătare de vară din aceea adîncă şi leneşă de care nu mai ai parte acum. Urzeala împletiturii de pace vine din înnodarea unor atari momente de fericire. Chestia asta este atît de non-Zen, e mai degrabă un fel de trudă, însuşi opusul lenevelii. Sîntem toţi atît de dependenţi de muncă încît pînă şi dobîndirea lenevelii nu se poate face fără metodă. De aceea vă spun şi vouă despre "tricotatul păcii". Puteţi tricota şi alte simţăminte, desigur. Mie îmi place "tricotatul strălucirii de după", făcut din momente de extaz post-coital.