Urgii

Între celebrele perechi de paronime care apar mereu în probele de cunoaştere lexicală sau de perspicacitate la examenele de limba română (a apropia şi a apropria, a enerva şi a inerva etc.), nu e pomenită de obicei (din sănătoasă prudenţă: gîndiţi-vă ce ar produce exerciţiul de tipul „Alcătuiţi cîte o propoziţie pentru a ilustra sensul cuvintelor...“) perechea orgie – urgie. Confuzia între cele două cuvinte se produce, cîteodată, în vorbirea nu tocmai îngrijită, uneori şi în scris, dar într-o singură direcţie: termenul cult orgie e înlocuit prin vechiul şi popularul urgie.

E, totuşi, greu de alcătuit o statistică a uzului prin căutări pe Internet, pentru că, pe lîngă cîteva citate mai inocente („în ziua cînd apărea deblurarea pozei incriminate că făcea urgii sexuale“, otv.com.ro), sînt furnizate zeci de liste de site-uri mai mult decît dubioase, care propun, monoton, „urgii cu (multe) femei“. Dincolo de asemănarea de formă, confuzia are şi o motivare semantică, în măsura în care orgia ar putea fi înţeleasă, moralizator, de către vorbitori, ca „nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva“ sau ca „dezlănţuire violentă de forţe ale naturii; prăpăd“ (definiţiile urgiei, în DEX).

Cuvîntul românesc orgie este împrumutat din franceză, în secolul al XIX-lea. Franceza l-a preluat din latină, iar termenul latinesc provenea din greacă (unde era un substantiv feminin plural, desemnînd serbările închinate lui Dionisyos/Bacchus). Urgie, în schimb, a născut controverse etimologice, fiind considerat fie moştenit din latină, fie împrumutat din greacă (de unde româna a preluat şi verbul a urgisi): oricum, ambele ipoteze conduc, pe căi diferite, către un etimon grecesc, mai mult sau mai puţin îndepărtat.

De fapt, istoria mai lungă şi mai interesantă e tocmai cea a substantivului urgie, frecvent în româna veche şi atestat încă din primele texte, păstrate din secolul al XVI-lea – de exemplu, în Evanghelia cu învăţătură a lui Coresi („cu urgie şi cu mînie împlură-se“) sau în Codicele Voroneţean („împluţi de urrgie“). În limba veche, urgie însemna, în primul rînd, furie, mînie (de unde formula „urgia lui Dumnezeu“), apoi „năpastă, prăpăd“ – adesea produse de stihiile naturii. Sensul din urmă s-a păstrat cel mai bine în limba de azi; nu cred însă că mai este în uz valoarea metaforic-peiorativă a cuvîntului, folosit pentru a desemna, cu maximum de antipatie, o persoană.

Consemnat în Lexiconul de la Buda (1825), cu traducerea în latină „homo odiosus“, urgie este definit, în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim, (1876) ca „persoană odioasă, detestabilă: ai ajuns urgia oamenilor; ce urgie de muiere“. Cuvîntul era bine atestat şi în poezia satirică populară, mai ales cu referire la femei (apare astfel şi într-un text din culegerile lui Eminescu: „Toată ziua sap în vie / şi sara vin la urgie.“)

Asemănarea dintre cele două cuvinte n-a trecut neobservată; Macedonski le-a făcut chiar să rimeze: „Neron!... Palatul, noaptea, răsună de orgie / Precum răsună ziua oraşul de urgie“ („Neron“). În dicţionarul lui Laurian şi Massim, ortografia etimologică făcea ca ambele cuvinte să fie scrise la fel. Merită citată şi definiţia orgiei, din acelaşi dicţionar: „ospăţ desfrînat, beţie, în care-şi uită oaspeţii de toată verecundia şi pudoarea“.

În orice caz, aşa cum am mai zis, e preferabil să căutăm termenul urgie în dicţionare, şi nu pe Internet (mai ales nu în forma sa de plural).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).