Unul mai tare ca altul
Roger Federer a cîştigat duminică primul său titlu la Roland Garros. Dar nu pe bietul Sölderling l-a bătut de fapt. El a egalat recordul de 14 trofee de mare şlem deţinut de Pete Sampras (care nu a cîştigat niciodată pe zgura de la Roland Garros). Toată lumea face azi comparaţii între cei doi mari jucători. Unul născut în 1971, celălalt " cu zece ani mai tîrziu. Pînă acum, datele sînt neverosimil de apropiate. Unul a dominat ultimul deceniu al secolului trecut, celălalt a dominat primul deceniu al secolului acesta. Fiecare a pierdut în carieră cîte 26 de finale în turnee ATP. Federer a cîştigat 67, iar Sampras " 66. Amîndoi au aceeaşi înălţime " 1,85. Şi unul, şi celălalt sînt jucători de tip rafinat. Şi unul, şi celălalt au avut cîte un challenger important, cam pe acelaşi tipic (cu lovituri dure şi costumaţie nonconformistă) care, de-a lungul întregii cariere, le-a mîncat zilele. A fost Agassi pentru primul, e Nadal pentru al doilea. Şi Federer, şi Sampras fac figură de băieţi buni. Nici unul nu are grimase de luptător, nici unul nu scoate strigăte indecente de atac. Amîndoi au trecut prin cîte un rar episod uman de plîns pe teren. Altminteri, forţa naturală le stă ascunsă sub multe straturi de civilizaţie şi bun-simţ. Mi-l amintesc pe Sampras elogiind cu fair-play (inexplicabil pentru mulţi) un adversar care-l bătuse într-o finală la US Open " Lleyton Hewitt. Tot aşa, îmi persistă în faţa ochilor figura jenată de duminică a lui Fe-derer, cînd un spectator zărghit a sărit pe teren încercînd să-i pună de gît steagul Elveţiei. Între cei doi există, de bună seamă, şi nişte diferenţe. Sampras a stat în total aproape şase ani în fruntea clasamentului mondial, faţă de cei doar cinci ani de supremaţie ai lui Federer. Sampras a cîştigat de şapte ori turneul turneelor, Wimbledon, pe care Federer l-a cîştigat de "doar" cinci ori. Federer a fost însă cel care i-a curmat lui Sampras, în sferturile de finală din 2001, o serie neîntreruptă de 31 de victorii la Wimbledon. Acela a fost, de altfel, primul şi singurul meci oficial dintre cei doi, şi nimeni nu cred c-a perceput atunci anvergura momentului, schimbarea de ştafetă. Altfel, ei nu s-au mai întîlnit decît în turnee demonstrative. Federer a fost parcă gratulat cu mai multe superlative. Despre el se spune mereu că e perfecţiunea întruchipată, că e precis ca un ceas elveţian. Totuşi, din punct de vedere tehnic, ceasului îi cam lipseşte o limbă. Adică un rever pe măsura celorlalte lovituri. Deşi atît de mare campion, Federer e un tip care se fereşte ca un începător de această lovitură (cu preţul a kilometri în plus de alergare). Nici Sampras nu lovea cu reverul aşa cum dădea cu dreapta (mai ales celebrul său forehand din alergare). Şi el era chinuit de adversarii care-i căutau permanent partea stîngă a terenului, dar nu refuza niciodată provocarea loviturii pe rever, care era totuşi redutabilă, cu braţul întins, ca de spadasin (nu crispată ca a succesorului său). Federer are lovituri cu mult efect, de o extraordinară eficienţă. Sampras lovea mai plat cu un plus de spectaculozitate. Serviciul lui Sampras era o idee mai puternic şi mai elegant, în vreme ce al lui Federer e mai incomod pentru adversar (care nu poate intui unde va ajunge mingea). Federer mai are ceva vreme să depăşească într-un mod mai convingător recordurile lui Sampras. Acesta din urmă însă i-a recunoscut deja titlul neoficial de cel mai mare tenisman al tuturor timpurilor. Şi într-adevăr, Federer e probabil cel mai eficient jucător văzut vreodată pe un teren de tenis. Mie însă, trebuie să mărturisesc, mi-e dor de talentul şi eleganţa lui Sampras, de încîntătorul lui joc la fileu şi de smash-ul din săritură care făcea deliciul publicului.