Ungaria lui Orbán

De multe ori știm mai bine ce se întîmplă la Paris, Berlin sau Londra decît la Sofia, Belgrad sau Budapesta. Evenimentele politice din țările vecine nu ne sînt prea cunoscute și nici nu par să ne intereseze în mod special. Știm totuși cîte ceva, poate, despre Ungaria condusă de Viktor Orbán, dată fiind personalitatea ieșită din comun a acestui lider. Cartea scrisă de jurnalistul și analistul politic Paul Lendvai – Ungaria lui Orbán, tradusă în românește la Polirom, descrie cu lux de amănunte istoria politică a ultimelor aproape trei decenii din Ungaria, avîndu-l ca reper central pe „cel mai mare și totodată cel mai cotroversat talent politic de la prăbușirea comunismului“ din Ungaria, după cum îl caracterizează autorul.

Născut în Ungaria, Paul Lendvai trăiește din 1956 în Austria și a fost corespondent pentru Europa de Est la Die Presse și Financial Times, redactor-șef pentru Europa Centrală și de Est al postului de televiziune ORF și director al Radio Österreich International. A scris mai multe cărți despre istoria Europei Centrale și are toate datele care-l fac să fie un observator avizat și detașat al evenimentelor din țara sa natală. Cine vrea să afle mai în amănunt ce se întîmplă în țara vecină poate să parcurgă cele două sute și ceva de pagini ale acestei cărți.

Unii probabil își amintesc cum, nu demult, președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker îl alinta pe Viktor Orbán, mai în glumă, mai în serios, cu apelativul „dictatorule“. Ei bine, e o întrebare importantă aceea dacă Viktor Orbán este într-adevăr un dictator sau nu. În orice caz, cartea lui Lendvai ne dă toate argumentele să-l vedem ca pe un lider autoritar, avid de putere și cu un teribil instinct politic. Autorul descrie și analizează ascensiunea lui fulgerătoare de după 1989, înfrîngerile succesive și revenirile, precum și perioada de după ceea ce s-ar putea numi cîștigarea deplină a puterii, din 2010.

Se explică virajul lui și al partidului Fidesz, de la liberalismul din anii ’90 către iliberalismul naționalist și populist de astăzi. Ceea ce a făcut premierul maghiar în ultimele sale două mandate, cu ajutorul partidului Fidesz pe care-l controlează total, a fost să pună stăpînire pe toate instituțiile statului, să submineze orice urmă de independență a vreunei autorități, să-și asigure monopolul asupra mass-media, să distrugă ceea ce se numește statul de drept, să-și subjuge politicile Băncii Centrale și alte asemenea lucruri de care orice om normal, cu vederi democrate, ar trebui să se teamă.

Echipa din jurul său a constat din prieteni din școală, facultate și armată. La început o „gașcă“ de rebeli liberali, care s-a transformat într-o clică de potentați conservatori, naționaliști și populiști. În toate posturile-cheie ale statului au fost numiți astfel de colegi și prieteni de-o viață ai lui Orbán. De unii deveniți prea puternici, posibili rivali, Orbán a știut să se descotorosească fără scrupule. Poate cel mai important dintre aceștia a fost Lajos Simicska, „mafiotul general“, cum a fost poreclit, omul cu finanțele din Fidesz, prieten de peste 30 de ani cu Orbán și multă vreme susținător al său de nădejde. Un alt ajutor al Fidesz pe partea financiară în vremurile de început a fost, culmea, George Soros, cel pe care acum Orbán îl prezintă drept inamicul public nr. 1 și care a devenit un fel de Fethullah Gülen al Ungariei.

„Chiar și după 30 de ani de muncă de partid, politica înseamnă pentru el conflict în loc de consens, luptă în loc de compromis“, observă Paul Lendvai despre Viktor Orbán. Pentru completarea portretului liderului Ungariei trebuie menționat și că din echipa sa nu prea fac parte femei. Dintre cei 133 de deputați Fidesz, 124 sînt bărbați. Pare să fie vorba de o viziune patriarhală asupra politicii. Listele candidaților au fost avizate atent de Viktor Orbán (parcă am mai auzit asta undeva).

Lendvai povestește cum Orbán a profitat de majoritatea de două treimi pe care a obținut-o în Parlament pentru a schimba Constituția țării după bunul său plac. Această majoritate supremă a fost obținută în 2010 și apoi, din nou, în 2014. Aici, însă, autorul atrage atenția că sistemul electoral a fost croit să servească perfect Fidesz. Un sistem prin care, în 2014, partidul a obținut două treimi din locurile în Parlament, deși numărul celor care l-au votat a fost mai mic decît în 2006 și 2002, ani în care Fidesz pierduse alegerile. Un sistem absurd, organizat de o „dictatură constituțională“, cum a mai fost numit regimul Orbán. Toate astea s-au întîmplat într-o țară membră a Uniunii Europene, în curtea și sub ochii Europei, fără ca vreodată să fie luate măsuri drastice împotriva ei. Acest paradox este pus de Paul Lendvai și pe seama talentului politic al lui Orbán, care a știut să execute un „dans al păunului“ în fața autorităților europene.

Succesul intern al politicii sale, crede Lendvai, este bazat și pe o conștiință națională a veșnicei abandonări a Ungariei de către puterile europene, „pe complexele de anxietate referitoare la moartea lentă a unei mici națiuni și singurătatea unei limbi unice în Bazinul Carpatic“. Autorul remarcă faptul că ungurii sînt o „națiune amăgită“. Tratatul de la Trianon i-a privat definitiv de două treimi din teritoriu și ei nu se pot împăca nici astăzi cu ideea. Au însă o tendință către miraje și iluzii. El constată însă că „prețul pe care îl plătește poporul maghiar pentru lupta pentru eliberare națională à la Orbán este ridicat. Aproape o jumătate de milion de unguri, preponderent tineri, au scăpat, începînd din 2010, de permanenta stare de asediu din patria lor, inventată și regizată de Orbán, prin emigrare, în special în Marea Britanie, Germania și Austria“. Rezultatele economice ale guvernării Orbán sînt și ele cît se poate de discutabile. Ungaria a pierdut investiții și oportunități. Banii au fost cheltuiți fără eficiență și singura certitudine pozitivă sînt fondurile europene, venite, culmea, din partea celor pe care Orbán nu ezită să-i califice ca pe un fel de ocupanți.

Impresia generală, după ce citești așa o carte, e cît se poate de urîtă: cum a reușit un singur om (e adevărat, cu mult talent politic) să distrugă aproape ireversibil un sistem, de bine, de rău, democratic.