Unde obţinem marile victorii?

De cînd există televizoare în casele noastre, e dezastru dacă pierdem la vreo competiție sportivă internațională. O înfrîngere categorică a reprezentanților noștri – și-n văzul lumii, pe deasupra! – echivalează cu o nenorocire, cu o catastrofă abătută asupra nației. Imediat apar evaluările destinului nostru istoric și comparațiile cu alte nații mai „ofensive“. Îi beștelim în ultimul hal pe sportivii care pierd, iar dacă am putea să-i punem în genunchi, pe coji de nucă, am face-o cu un entuziasm greu de egalat. Și-ncă asta e puțin. Ferească Sfîntu’ să avem posibilitatea reală de a le face – tuturor sportivilor români care pierd – ce ne trece nouă prin cap.

Dar suferința asta se întîmplă și prin alte părți. E universal faptul că cel care pierde – mai ales atunci cînd o face clar și „umilitor“, cum zic unii – e făcut troacă de porci, acasă, la întoarcere. Prin alte părți s-au întîmplat lucruri cumplite, cu sportivi care și-au pierdut viețile din cauza unor tembeli răvășiți de vreo înfrîngere. Vai, dar ce le-am mai face și noi! Uneori, e ca atunci cînd unii părinți își pierd mințile și se năpustesc asupra copiilor, jucîndu-i în picioare. Pentru că avem senzația că sportivii sînt ai noștri, ne aparțin, ne reprezintă. Ca în cazul copiilor, pe modelul: „Eu te-am făcut, eu te-omor!“. Undeva, în profunzime, conștiința de public, de ființă colectivă, conține aceleași mlaștini pe care le conține și mintea individului. Iar atunci cînd vedeta pe care o adulăm ne spune că „Voi m-ați făcut ceea ce sînt!“, e ca și cînd ar hrăni puiul de crocodil, viitoarea lighioană care o va înghiți pe nemestecate.

Însă nu microbiștii de orice fel sînt pericolele situațiilor extreme, ci rătăciții care se identifică total cu imaginea războinică a competiției sportive. Și adevărul e că se găsește marfă teoretică din plin, dacă e să ducem lucrurile atît de departe. S au scris vrafuri de cărți despre „înfruntarea modernă a triburilor“, despre „gladiatorii contemporani“ sau despre „supapa socială“ care se găsește în marele spectacol sportiv. De nenumărate ori s-a vorbit și s-a scris despre consumarea excesului de secreție a barbariei în incinta stadionului și a sălii de sport, despre sublimarea atavismelor în acest tip de spectacol. Te uiți în jur și-ți vine să rîzi în hohote. Ce energii mai ține în frîu spectacolul sportiv? Sau le-a ținut vreodată? Ori e doar fabuloasa ipocrizie umană, care naște teorii pe măsură, povești făcute să ne autoîmbrobodim, ca să nu spunem de-a dreptul că visăm la un cadru legal – și legitim! – de a ne consuma barbaria cît mai de-adevăratelea? E fascinantă metafora vampirului contemporan, cumva corect politic, trecut la condiția de vegetarian postmodern. Nu mai suge sîngele oamenilor, ci se chinuie îngrozitor cu șobolani, șoareci și alte rozătoare. Devine profund benefic chiar și pentru agricultura modernă.

Cînd pierd sportivii noștri, cînd suferim crunt, cînd spunem că am fost umiliți, mai comitem o eroare. Îi considerăm „reprezentanții noștri“, aproape la fel ca pe cei pe care îi desemnăm, prin alegeri, să ne conducă. Și unii, și alții sînt „reprezentanți“. Au o „datorie față de noi și față de această țară“. Cu diferența că pe unii îi alegem în cadrul unui proces democratic, iar alții sînt niște oameni care fac sport de performanță și se califică sau nu la niște competiții. Dar nu ne sfiim să cerem de la cei din urmă, uneori, mai mult decît cerem de la cei votați. E normal. Pe ei putem să ne proiectăm mai bine frustrările. De-aici și filozofiile nostime în care îi amestecăm pe Decebal și pe Ștefan cel Mare cu gimnastele și cu handbalistele. Bașca faptul că sînt… fete. Ce nenorocire, pentru un popor cam misogin.

Pe de altă parte, și pe bună dreptate, zicem că olimpismul politizat a ajuns de rîsul lumii și că Jocurile de la Rio sînt de toată jena. În schimb, îi facem zob pe sportivii români care pierd la „jena“ asta. Cine să ne mai înțeleagă? Suferim că nu putem fi ca alții, că n-avem mîndrii, cauze și patriotisme sănătoase. De fapt, mereu avem o durere. Aceea că, atunci cînd ne comparăm cu alții, ieșim prost. Dar n-avem puterea să transformăm suferința asta într-o energie care să ne propulseze. Vrem performanțe în sport, care să ne facă mîndri, dar spunem că spațiul public de acasă e neinteresant, nu merită nici pasiune, nici energie. Știm și vedem la alții că marile victorii din deplasare se obțin, de fapt, acasă. După cum știm că performanțele ies dintr-un tip de construcție comună la care ai datoria, dar și plăcerea de a participa. Dar cînd e vorba să participăm, ne dăm loviți și indisponibili. Și nici nu ne place deloc să discutăm despre asta, deși sîntem foarte vorbăreți de fel. Așa că ne răzbunăm pe cine putem. Însă și aici sîntem foarte selectivi. Nu credem în sancționarea prin vot și prin mecanisme civice a celor care nu-și fac datoria de reprezentanți aleși.

Unii dintre „reprezentanții“ sportivi se întorc acasă învinși, să spălăm cu ei pe jos. Tot acasă, unii dintre reprezentanții pe care i-am votat ne-au învins, prin neparticiparea noastră la joc. Asta-i viața. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.