Unde-i lege-i şi tocmeală
Făceam nu demult socoteala că în ultimii douăzeci de ani s-au perindat la conducerea Ministerului Educației sau cum va fi fost el denumit/redenumit la vremea respectivă nu mai puțin de 19 miniștri. Adică, în medie, un mandat de 12,8315789474 luni. Dacă mai punem la socoteală și perioada de acomodare, și pe cea de evanescență de dinaintea transferului de portofoliu, ne rămîn vreo 300 de zile. Pînă și Șeherezada a avut de trei ori mai mult timp la dispoziție – e drept, măsurat în nopți, nu în zile lucrătoare.
Miniștrii succedați la cîrma ministerului n-au stat degeaba. În primul rînd, ei au legiferat. Așa că am avut parte, de la căderea comunismului încoace, de o activitate legislativă frenetică în domeniul educației.
O primă Lege a învățămîntului, Legea 84, s-a dat în 1995. A fost coaptă la foc mărunt și, una peste alta, de bun augur. Dup-aia lucrurile au început să se precipite. Doi ani mai tîrziu a fost aprobată o lege complementară, Statutul personalului didactic. O primă modificare substanțială a survenit în 1999, prin Legea 151 – care ratifica OUG 36/1997. N-a avut însă viață prea lungă, pentru că parte dintre prevederile ei de bază – ca, de pildă, cele referitoare la ciclurile de școlaritate – au fost preschimbate prin Legea 268/2003, prin care învățămîntul obligatoriu a fost extins de la opt la zece clase.
Trei ani mai tîrziu s-a adăugat Legea nr. 87/2006 privind asigurarea calității în învățămînt. În 2011, o nouă Lege a educației, cu numărul 1, a redefinit cadrul normativ al sistemului. Astăzi se vorbește despre un proiect similar, ce ar urma să fie finalizat pînă în 2018.
Peisajul schițat aici, și așa excesiv populat cu elemente ambientale, este doar unul à vol d’oiseau. Modificările operate prin Ordonanțe de Urgență, mai ales după Legea din 2011, au fost atît de numeroase, încît e nevoie de o acribie filologică de elită pentru a desluși ediția princeps de modificările ei succesive. Rezultatul freneziei legiferante pare să nu fi fost însă pe măsura așteptărilor. Educația din România tot pe locuri codașe la testările internaționale se află, presa cîrtește în continuare, precum îi e felul, părinții își manifestă și ei nemulțumirea cum pot și pe unde pot, angajatorii dau semne de lehamite, ONG-urile cu profil educațional se străduiesc să mai dreagă cîte ceva pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, experții en titre în politici educaționale fie s-au dus pe la Banca Mondială, fie își văd resemnați de munca lor la catedră, dătătorii cu părerea – ca mine – se luptă cu sentimentul futilității, iar elevii și studenții mai trec din cînd în cînd pe la școală sau pe la facultate, să vadă ce mai e nou. Cît despre profesori, aici e poate partea cea mai sensibilă. Întrebați-i ce cred ei că se dorește să facă. Elevii vor una, părinții alta, inspectorii sînt de altă părere, care nici ea nu coincide cu cea a metodiștilor, iar mentorii lor spirituali din universitate, dacă mai există, ridică neputincioși din umeri.
Bun. Poate ceva din toate astea o să se mai repare cu noul proiect de nouă lege a educației. Consider, în ce mă privește, optimismul ca pe o datorie de serviciu. Însă ce constat pînă acum nu-mi miroase a bine. Întîi de toate, se zice că vrem o nouă lege, dar nimeni n-a venit să explice, cît de cît cu cap și coadă, de ce e nevoie de ea. Se zice că va fi rodul unei largi consultări publice. Însă am am avut parte de atîtea experiențe amare în privința asta, că-mi vine greu să cred că s-ar mai putea întîmpla vreun miracol. Cuvinte precum „transparență“ sau „dezbatere“ au trecut de mult în Dicționarul explicativ pentru fraieri.
Aș vrea să văd, în următoarele luni, ceva ce se cheamă un policy paper, un document de politici educaționale, fie el din partea ministerului de resort, a administrației prezidențiale, a vreunei universități, a vreunui colegiu național, a vreunui ONG, indiferent din partea cui, în care să scrie, negru pe alb, care sînt principalele probleme ale învățămîntului românesc în momentul de față, cum ar putea fi ele rezolvate și care ar putea fi contribuția proiectatei Legi a educației la ameliorarea situației. Cam așa ar trebui să înceapă o discuție serioasă, într-o chestiune atît de delicată, în care oamenii de tot felul au păreri dintre cele mai felurite.
Mă tem însă că așa ceva, din nou, n-are să se întîmple și că în diverse laboratoare vor fi iarăși concoctate diverse variante legislative, iar în final vom dezbate asiduu unde trebuie pusă virgula la articolul cutare, paragraful cutare. Și, mai ales, într-o bună tradiție românească, ne vom lua de păr pe chestiunea cine a dorit cutare reglementare și de ce.
Eu, unul, îmi doresc de la viitoarea Lege a educației, întîi de toate, ca indiferent cine o va redacta să aibă la dispoziție, ca la unele probe de examen, o limită de spațiu: atîtea semne. Legile noastre din domeniul educației seamănă al naibii cu omniprezentele regulamente de organizare și funcționare, care îți spun, fie că ești elev sau student, cadrul didactic, director de școală, decan sau rector, cu ce mînă trebuie să ții pixul și cu ce mînă să te scarpini după ureche cînd te iscălești pe o foaie de hîrtie. Legiferăm nu ca să întîmpinăm viitorul, ci ca să-l facem deja trecut.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.