Unde a dispărut Dacian Cioloş?

Se vorbește încă mult despre di­ferențele dintre stînga și dreapta, despre valorile unei părți și valorile celeilalte părți. Cred că în momentul actual, însă, diferențele astea devin irelevante. Marea opoziție ce ne apare acum în față este cea dintre populismul naționalist (fie el de stînga sau de dreapta) și democrația de tip liberal. Iar dacă în cazul stîngii și dreptei politice clasice puteam vorbi despre „valori“ ale unora sau ale altora, despre ce vorbim în cazul populismului naționalist? Se bazează această tendință, deja mondială, pe valori? E o întrebare pentru politologi. Fără să fiu specialist, eu cred totuși că acest mod de a face politică e doar o găselniță de păcălire a electoratului, prin care îți poți atinge ambițiile politice, poți cuceri puterea și poți chiar să încerci s-o menții. Valoarea esențială pe care se bazează acest soi de politică este „post-adevărul“, adică, mai pe românește spus, minciuna. Ce au făcut Boris Johnson sau Nigel Farage pentru a realiza Brexitul? Au spus minciuni. Ce a făcut Donald Trump pentru a cîștiga alegerile? A spus și el o mulțime de minciuni. Deci, în zilele noastre, minciuna începe să fie la putere chiar și în țări ce nu se puteau lăuda cu cine știe ce tradiție în domeniu.

Ajung însă și la minciunile de la noi. Pe aici avem tradiție. Sîntem producători și consumatori de gogoși. Ne-am obișnuit de mult cu manipulările și intoxicările. Dar acum autorii lor se pot simți încurajați, simțind că și dinspre Vest, și dinspre Est suflă același vînt al „post-adevărului“. Exemplul recent cu proiectul grațierii arată poate mai limpede ca niciodată că promisiunile frumoase ale PSD din campania electorală erau doar un mijloc de a atinge un scop total diferit. Sînt aici de spus niște lucruri, banale deja pentru mulți, care au mai fost spuse de multe ori și în multe feluri, dar care trebuie mereu repetate. Sigur că mai toate partidele promit una și fac alta. Dar există impresia că, la acest capitol, PSD e cel care a excelat. Un partid cu o lungă tradiție a minciunii. Se tot vorbește de rădăcinile lui comuniste, de faptul că ar fi moștenitorul autentic al PCR. Și iată că a trecut peste un sfert de secol de la Revoluție, oamenii s-au schimbat, țara s-a schimbat, lumea s-a schimbat, iar PSD-ul de azi încă reușește să ne aducă aminte de FSN-ul de la început, de FDSN, de PDSR și de PSD-ul din vremea lui Năstase. Mulți sperau că lucrurile s-au mai schimbat în acest partid. Ei bine, iată același stil cunoscut, aceeași lipsă de transparență, aceeași lipsă de cooperare cu societatea civilă, aceleași încăpățînări contraproductive pentru întreaga societate, aceleași discursuri aiuritoare și aburitoare în același timp. Cum se explică? Regimul comunist a produs niște deformări sistemice, de lungă durată. Iar partidul acesta pare într-adevăr să aibă în continuare niște ancore solide în perioada de dinainte de 1989. Adică, în esență, pare un partid care, asemeni partidului comunist, simulează guvernarea, simulează preocuparea pentru interesul public, simulează respectarea statului de drept. Social-democrația pare o simplă etichetă, aleasă dintr-un motiv practic: avînd în vedere mentalitățile, structura socială și de proprietate din România anilor ’90, cu ajutorul ei au putut fi păcăliți cît mai mulți oameni. Nu este o social-democrație care-și propune să egalizeze șansele, să creeze dreptate socială, așa cum se întîmplă în alte părți. Nu solidaritatea e importantă, ci complicitatea. E un sistem care tinde să mențină cît mai mulți oameni într-o veșnică dependență față de Putere, să conserve provincialismul, sărăcia și posibilitatea de manipulare a cît mai mulți oameni. Toate astea în scopul creării sau menținerii de privilegii pentru o oligarhie, tot așa cum comunismul a format și protejat privilegiile nemeritate ale nomenclaturii. E vorba de o guvernare în interesul unei clase plasate deasupra legii, dar la mîna conducătorilor. Bolșevicii au făcut asta și erau de două categorii mai mult sau mai puțin distincte: utopiști și bandiți cinici. Lenin, să zicem, era cu utopia (cît o fi crezut în ea), iar Stalin era cinicul pur, individul care, înainte de preluarea puterii din 1917, organiza jafuri la bănci și atacuri asupra unor transporturi de valori (vezi cartea scrisă despre el de istoricul Paul Johnson). Cînd a ajuns în fruntea statului a continuat să se poarte ca un bandit feroce. S-a creat un sistem care a fost descris de mulți analiști, printre care și Helene Blank și Renata Lesnik în cartea lor intitulată Prădătorii de la Krem­lin (1917-2009). Un sistem care a fost exportat și în țările ocupate de sovietici. Fără glumă, acolo par a fi rădăcinile a ceea ce vedem astăzi. Niște oameni care folosesc puterea pentru a-și satisface propriile interese. Niște cinici, maeștri ai simulării și ai propagandei. Nu înseamnă că obiceiul hoției de stat nu a fost preluat și pe la alte partide. Nu înseamnă că n-or fi și naivi sau chiar oameni foarte serioși în PSD. Nu înseamnă că unii și alții nu ar mai fi încercat să-l reformeze. Dar el recade mereu pe vechile făgașe, pentru că, așa cum a acționat în multe situații de a lungul vremii și mai ales zilele astea, acest partid creează impresia că obiectivul său primordial și de ansamblu a fost și a rămas acoperirea unor interese restrînse și nelegitime.

Sigur, acum o să vă întrebați ce e cu titlul, ce e cu Dacian Cioloș. Păi, e doar o formulă de acoperire, o abureală, tot așa ca social-democrația pentru PSD. De fapt, nu știu unde a dispărut fostul prim-ministru și sînt la fel de intrigat de chestia asta ca și dvs.

Foto: adevarul.ro