Unchiul unui amic și pisica lui Schrödinger

Un prieten mi-a povestit odată o pățanie nostimă pe care o redau întocmai, alături de o întîmplare oarecum similară pe care am aflat-o foarte recent. Amicul meu a fost invitat la cină de niște veri îndepărtați, pe care-i vizita arareori. Aceștia  locuiau într-o casă foarte frumoasă din București, cu multe niveluri, scărițe, turnulețe, holuri și ușițe ascunse. Un loc despre care amicul spunea că întotdeauna i se păruse ideal pentru povești cu fantome. În sufragerie fusese aranjată o masă mare la care erau așezate mai multe rude. Afară aproape că se întunecase, iar luminile dinăuntru, nu prea puternice, împreună cu reflexiile focului de lemne din șemineu, creau în spațiul mare al încăperii o mulțime de umbre. Atmosfera nu era una obișnuită pe la noi, dar nu neplăcută și, după cum povestea prietenul, te puteai crede într-un castel.

Mesenii au început să vorbească despre o ruladă foarte specială, despre care ziceau că era felul de mîncare favorit al unchiului amicului meu, adică tatăl și socrul stăpînilor casei. Dintr-odată, amicul s-a gîndit că fusese de fapt invitat la parastasul acestuia, dar că verii omiseseră să-i ofere tocmai acest detaliu esențial. A încercat să-și aducă aminte cînd murise unchiul exact, ca să-și dea seama dacă era vreo sumă rotundă de ani, dar n-a reușit. Memoria nu-l ajuta.

Cina a început cu tot felul de aperitive savuroase. În pahare s-a turnat vin. Amicul s-a gîndit că s-ar fi cuvenit să verse cîteva picături pe podea în amintirea unchiului dispărut. Cînd a ridicat paharul însă, privirea i s-a oprit asupra unei scări în spirală care venea de la etaj și pe care tocmai cobora unchiul. Bineînțeles că amicul a încremenit cu paharul în mînă. A reușit să îngaime ceva de genul: „Trăiască!”.

Toate rudele păreau foarte liniștite la vederea „fantomei”, așa încît amicul meu a priceput că, de fapt, omul nu murise. Doar el crezuse așa, dată fiind și vîrsta foarte înaintată a unchiului, pe care-l știa deja bătrîn, încă pe vremea cînd el era copil. Amicul povestea că, după așa un șoc, a făcut față cu chiu, cu vai mesei ce a urmat. Felurile de mîncare i-au stat în gît. „Era ceva înnebunitor să-l văd cu coada ochiului pe unchiul «decedat» savurîndu-și chiar în fața mea rulada preferată”, spunea el. Mai zicea și că, pe cît de amuzante par asemenea lucruri cînd sînt povestite, pe atît de groaznice sînt cînd le trăiești. După ceva vreme, am aflat și că unchiul său, nefiind fantomă, ci om real, chiar a murit de-adevăratelea. Amicul a găsit un pretext oarecare ca să nu se ducă la înmormîntare.

De curînd, cineva mi-a povestit despre o familie care locuia într-o casă și care avea o pisică. De fapt, un motan bătrîn și negru ca tăciunele, pe nume Pașa. Era atît de bătrîn că îi și cam pierduseră socoteala anilor. Se obișnuiseră atît de tare cu el, încît aproape că-l considerau un membru al familiei și-și închipuiau că va trăi cît ei. Nici nu voiau să se gîndească la momentul inevitabil și tot mai apropiat în care natura, mai precis moartea, avea să-și spună cuvîntul.

În fine, a venit și ziua în care unul dintre băieți, întorcîndu-se din oraș, a găsit motanul cel negru întins în fața porții, fără suflare. Întreaga familie s-a întristat. S-au gîndit să-l înmormînteze cum se cuvine undeva, în fundul curții. Au săpat o groapă și l-au pus acolo pe dragul lor Pașa, astupîndu-l cu pămînt. Chiar dacă n-au plîns, ceva lacrimi s-au ivit în ochii celor mai sensibili dintre ei. Povestea s-a încheiat și, după vreo două zile, cînd  deja se gîndeau de unde să facă rost de o altă pisică, au auzit un mieunat pe la ușă. Au deschis și nu mică le-a fost surpriza să-l vadă chiar pe Pașa. Puțin mai jigărit, așa cum apărea uneori după vreo escapadă amoroasă de prin cartier, dar viu și nevătămat. Greu de exprimat senzația pe care au trăit-o în acel moment. Nu înțelegeau și nu le venea să creadă. S-au dus să cerceteze groapa din fundul curții, dar au găsit-o neatinsă. Movilița de pămînt era la locul ei exact așa cum o lăsaseră, iar pisica apărută la ușa lor era, fără nici o îndoială, Pașa. Singura explicație normală era că îngropaseră altă pisică. Se asiguraseră că aceea murise, dar, sub imperiul emoției, nu se asiguraseră și că era vorba chiar de motanul lor. Iar bătrînul Pașa continua să trăiască bine-mersi, fără să aibă habar ce se petrecuse în cele două zile cît el lipsise de acasă. E adevărat însă că, știind și de celebrul experiment imaginat de fizicianul Erwin Schrödinger în 1935, nimeni din familie n-a avut curajul să mai dezgroape pisica cealaltă, pentru a stabili adevărul adevărat, lăsînd astfel să planeze asupra celor întîmplate o oarecare relativitate.