Uncheșul

21 octombrie 2020   TÎLC SHOW

Era tot o toamnă galbenă, ca acum, și ne bătea gîndul să facem rost de niscaiva lemne de foc pentru iarnă. Pe atunci încă trăgeam nădejde că vom avea destul timp și destulă energie să mergem mai des, chiar și iarna, la casa de vacanță din satul aflat în creierii munților. Oricum, aveam nevoie de lemne. Eram doi noi proprietari puși pe treabă. Auzind ce vrem, vecinii ne-au îndrumat către uncheșul de la ultima casă de pe vale. Ziceau că el ar fi avut un copac de tăiat, pe care putea să ni-l vîndă. Ne-am dus la casa uncheșului. Era un țăran mititel și plin de vioiciune, uscat, dar vînos ca o funie răsucită. Părea moșul acela din westernuri pe care nu-ți vine să-l iei în seamă, dar care dintr-odată se aliază vesel cu băieții buni și începe a trage cu dibăcie în toți răii. Ne-a spus imediat că treaba ne costă un milion (era acum vreo 20 de ani). Am bătut palma. Urma ca el să-l taie, iar noi să ne întoarcem săptămîna următoare să-l luăm în primire.

Ne-am întors după o săptămînă, ușor nesiguri de ce avea să ne aștepte. Cum ne-a văzut, uncheșul a dat fuga să-și înhame calul roib, o mîrțoagă care părea să-i semene cumva, la o căruță mică și prăpădită. Ne-a spus că mergem în pădure să încărcăm lemnele. Avea o voce subțire și nostimă. Nu departe, un fag tăiat zăcea la pămînt ca o pîine feliată, adică era numai buturugi. Moșul făcuse toată treaba asta cu toporul și fierăstrăul, că pe vremea aia n-avea drujbă. A împiedicat căruța vreo 40 de metri mai la vale, spre vîrful copacului doborît, și ne-a zis că trebuie să dăm drumul de-a rostogolul buturugilor pînă la căruță, pentru ca apoi să le încărcăm. Ne-am uitat lung, socotind cîtă muncă ne aștepta. Văzînd că ne codim, uncheșul și-a suflecat mînecile și s-a apucat și el de treaba asta, alături de noi. Lua singur cîte o buturugă și-i făcea vînt la vale. Noi amîndoi, deși băieți tineri, abia dacă reușeam, opintindu-ne din greu, să luăm împreună cîte una și s-o pornim de-a rostogolul. Nu ni se părea a fi o treabă prea bine gîndită, fiindcă unele buturugi se loveau de căruță speriind calul, altele treceau pe lîngă căruță și se duceau mai la vale, iar altele se opreau prea devreme. Oricum, continua să ne uimească forța bătrînului cel mititel, care mirosea bine și a băutură. După un timp ne-a făcut semn să ne oprim, zicîndu-ne că trebuie să încărcăm primul transport, adică să adunăm și să săltăm în căruță buturugile din preajma ei. Ușor de zis, greu de făcut. După încheierea acestei noi corvoade, odată umplută căruța, uncheșul s-a suit pe capră și a pornit, cu noi pe urmele lui. La un moment dat însă, la o hurducătură, bătrînul, neatent, a căzut jos. Spre groaza noastră, o roată a căruței i-a trecut peste mijloc. Bietul om! Ne vedeam deja dînd declarații la poliție despre cum s-a petrecut accidentul. Uncheșul a rămas la pămînt, nemișcat. După trei secunde, însă, dintr-odată a sărit în sus, cu un „Hoopaa! N-are nimic moșuʼ!”. Ca un Hopa-Mitică. Eram siderați. Cum de nu pățise nimic? Un noroc chior făcuse ca greutatea să nu fie pe roata aceea? Îl salvase Dumnezeul bețivilor? Aveam de a face cu un fel de duh al pădurii din povești? Din ce oare era făcut moșneagul?

Revenindu-ne, mai greu noi decît el, am pornit mai departe și am ajuns cu lemnele la casa noastră. Cum căruța nu putea intra cu spatele în curte, am găsit soluția să descărcăm buturugile în dos și să le aruncăm peste gard, în apropierea magaziei de lemne. Uncheșul azvîrlea și cîte două odată, parcă voia să ne impresioneze. Și ne impresiona. Pe noi simțeam că ne lasă și mușchii, și spinările, dar ne străduiam să păstrăm ritmul, de rușinea uncheșului. Următoarea treabă avea să fie să dăm turul magaziei cu fiecare buturugă în brațe și să le așezăm pe toate înăuntru, în ordine. După ce și cu asta am fost gata, ne-am întors la copacul doborît, să continuăm în același fel cu ce rămăsese. În total am făcut trei transporturi. Adică toate operațiunile descrise au fost multiplicate cu trei. Nu știu cum ne-am fi descurcat dacă uncheșul, cu energia lui uimitoare, n-ar fi muncit și el cu noi. Am terminat abia spre seară. Moșul s-a întors la casa lui fluierînd. Era destul de frig, dar n-am mai avut puterea să facem focul în sobă, deși acum aveam magazia plină de lemne. Nici să mîncăm nu ne-a mai ars. Doar ce ne-am uitat unul la altul zicînd „Bine că ne-am lămurit cum e și cu treaba asta”, după care am picat lați, dormind buștean pînă a doua zi.

În lunile și în anii următori l-am mai tot văzut pe uncheșul cel mititel umblînd încolo și încoace pe cărările satului, prin pădure sau prin poieni. Tot mai slab și mai esențializat, dar parcă și mai vioi. Ca un spiriduș. Mi-am adus aminte de povestea cu lemnele de curînd, auzind că uncheșul „s-a dus la Domnul”. Am aflat și că avea 93 de ani. Cînd ne ajutase pe noi avea peste 70. Și, vorba celor care-l cunoșteau: „Așa un om, nici că se mai vede în zilele noastre”.

Mai multe