Un trecut pentru România
„Nu am întîlnit pe durata cercetării nici un singur adult care să nu încerce să găsească o explicaţie la problemele economice şi sociale prin care trecea“ – constată Monica Heinz în lucrarea sa despre Munca la români. „În general, explicaţiile adoptate erau preluate de la intelectualii influenţi, care le răspîndeau prin mass-media.“ Iar după 1997, „intelectualii au identificat «mentalitatea» populaţiei ca fiind vinovată de eşecul reformelor economice.“
Eseul dlui profesor Boia De ce este România altfel? a venit aşadar pe fondul acestei nevoi aproape compulsive de explicaţie, formulată în modul cel mai explicit posibil de către cel mai acreditat interpret actual. Eseul dlui Boia era astfel sortit să devină un bestseller, cu sau fără voia autorului. Cartea a devenit însă mult mai mult: prin larga receptare care i-a fost acordată şi prin pasiunile pe care le-a stîrnit, ea este un fenomen social în sine, care se cere interpretat (şi) ca atare, chiar şi dincolo de intenţiile explicite ale autorului. Să ne înţelegem deci: nu persoana este aici în cauză, căci dincolo de această carte şi orice va mai scrie vreodată dl Boia, domnia sa a marcat indiscutabil procesul de igienizare spirituală de după căderea comunismului. De asemenea, nici despre ipocriziile patriotismului atribuit sau refuzat autorului nu poate fi vorba: e frumos din partea dlui Boia să spună atîtea lucruri rele despre români? Să fim serioşi, este o falsă problemă! Istoria este cum este, iar un istoric are obligaţia, nu doar dreptul, de a încerca să o analizeze ca atare.
Dar tocmai de aceea cartea istoricului Lucian Boia pune o mare problemă: pentru prima dată în cariera sa, cel mai reputat „demolator de mituri“ legitimează şi întăreşte poate cel mai periculos mit naţional: altfelitatea românului. Căci cum altfel putem să interpretăm titlul paradigmatic al cărţii sale, care este acum pe buzele atîtor români?
Să luăm deci cît se poate de în serios titlul: De ce este România altfel?
Deci ştim deja că este altfel. De unde ştim? Părerea aproape consensuală a publicului este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimînd-o astfel ab initio. Pe de altă parte, a fi este un verb „tare“: dacă România este şi nu a devenit înseamnă că este astfel dintotdeauna, de cînd este: adică ab originem? Care este această „origine“?
De ce este aşa cum este? Se caută deci cauza. Absolut legitim. Dar, dincolo de statutul fragil al istoriei ca ştiinţă cauzală, structura de eseu aleasă explicit de autor naşte nişte rezerve suplimentare de „fezabilitate“. Problema este apoi una metodologică fundamentală: unde căutăm aceste cauze şi începînd de cînd? Analogia cu medicina poate fi utilă în acest caz: orice diagnostic presupune o anamneză şi o corelare a tuturor simptomelor semnificative. România este un pacient imaginar care suferă de o boală reală. Or, din acest punct de vedere, cartea confirmă boala imaginară, oferă o listă selectivă de simptome ale bolii reale, dar nu şi un diagnostic etiologic.
În fine: de ce este România altfel? Dar ce înseamnă „altfel“? Altfel faţă de Occident, ni se sugerează. Altfel comparativ cu Europa, că doar n-o să ne comparăm cu Bulgaria, pricepe publicul. Dar atunci, din două, una: ori avem de a face cu o geografie simbolică, trivială prin răspîndirea sa de larg consum, despre „cealaltă Europă“ (mai vulgar spus, Occidentul nu este Orient şi invers), ori România este altfel într-un mod propriu, altfel decît al altor naţiuni învecinate, şi atunci se închide într-o altfelitate incomensurabilă.
Mergînd doar o pagină dincolo de titlu, găsim apoi următoarea punere în perspectivă a problemei: „Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?“ – se întreabă retoric dl Boia. Istoricul răspunde imediat şi firesc: „Nu, e doar istorie.“ În propoziţia următoare revine însă într-un mod cu totul inexplicabil pentru un istoric: „Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.“ Iar peste cîteva pagini se întreabă: „Să fi fost un reflex ancestral?“ Istoria ca blestem şi/sau ca „reflex ancestral“? Nimic din ceea ce stă scris mai apoi în carte nu justifică această interpretare, dar cutia Pandorei a fost deschisă, subminînd astfel statutul şi menirea istoriei înseşi şi permiţînd publicului să citească totul în cheia voiosului fatalism cu care s-a obişnuit. Din acest moment, tot românu’ va zîmbi satisfăcut: vezi, am avut dreptate, chiar şi Boia spune că sîntem altfel! Iar receptarea se va muta din istorie în mitologie: diferenţa românească este deci un dat, care nu poate fi astfel decît ab originem, din illo tempore şi care constituie destinul nostru.
Asta nu mai este treaba autorului! – se poate justifica dl Boia. Desigur, în principiu aşa este. Dar un specialist în ale imaginarului de talia domniei sale nu are cum să nu ştie cărui imaginar colectiv i se adresează prin acest soi de Raport al Istoricului despre Starea Naţiunii şi ce soi de reacţii pot fi aşteptate în consecinţă. Nu asta am intenţionat! – mai poate spune domnia sa, pe bună dreptate. Dar, cu un astfel de titlu, asta este această carte. Cu sau fără voia autorului, ea a devenit un „fenomen social“. Iar din acest punct de vedere, în loc să sancţioneze drastic hobby-ul naţional al altfelităţii mitologice, eseul dlui Boia se vede astfel asimilat unei lungi liste de interpretări superb mitologice, de la Eminescu la Blaga, Cioran sau Noica. Frumoasă companie, dar poate că era timpul să ieşim din „boicotul istoriei“ şi să ne instalăm responsabil în aceasta; poate că ar fi cazul să renunţăm la fetişizarea mentalităţii ca explicaţie a tot şi toate, pe linia unei psihologii a poporului la care s-a renunţat peste tot de multă vreme şi să avem în vedere „faptele sociale“ care, de la Durkheim încoace, nu pot fi explicate decît prin alte fapte sociale; şi, mai presus de toate, să renunţăm la narcisismul jalnic cu care ne uităm în oglinda Occidentului şi constatăm, iar şi iar, că sîntem altfel. Căci cîtă vreme ne vom întreba doar de ce sîntem altfel, nu vom putea şti cine sîntem de fel.
Evident, Lucian Boia are cheia de lectură potrivită, doar că, într-un patos stilistic surprinzător, întredeschide şi uşi nepotrivite, prin care pătrund de-a valma şi interpretări pe care, de fapt, le repudiază. „Totul începe printr-o întîrziere impresionantă“ – ne spune domnia sa chiar de la început. Dacă e să rămînem consecvenţi acestei perspective coerente, va trebui să reformulăm însă premisa întregii cărţi: ceilalţi au devenit altfel, nu noi, care am rămas (în anumite privinţe) cam la fel. Şi atunci, şi întrebarea se schimbă: nu de ce sîntem altfel şi nici măcar de ce am devenit altfel, ci de ce – şi prin ce – am rămas la fel? Implicaţia este una crucială: problema nu mai este atunci fatalismul unui dat iniţial, ci întîrzierea istorică a unor schimbări referenţiale. Iar întîrzierea se poate recupera, modifica sau chiar valorifica, în timp ce „datul“ rămîne dat. Pe scurt, în loc să ne jelim cu voioşie, vorba lui Cioran, blestemul originar şi original, putem să ne asumăm cu responsabilitate schimbarea posibilă. Aceasta ar fi cu adevărat o „schimbare la faţă a României“, iar diagnosticul pe care îl aşteptăm ar putea sluji într-adevăr unei terapii de care avem nevoie!
N. red.: Acest articol reprezintă intervenţia autorului în introducerea dezbaterii Este România altfel?, a cărei transcriere integrală se găseşte în dosarul acestui număr.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.