Un taximetrist

„Trebuia să spuneți că mergeți la aeroport. Noroc că eu am rovinietă și hîrtiile care trebuie pentru accesul la Otopeni, dar puteați să dați peste unul care n-avea și atunci ar mai fi trebuit să așteptați alt taxi. Sînteți în întîrziere?… Așa și așa?… Aaa, păi nu vă faceți probleme, ajungem înainte de ora 12. Cel tîrziu la 12, pe drumurile pe care le știu eu.“ Deja direcția în care a luat-o e cam ciudată. În orice caz, nu e drumul cel mai scurt pe care-l știam noi. Dar poate că are el ceva în cap. Un tip cu părul alb și alură de om civilizat. Nu zicem nimic. „Nu vă deranjează dacă mergem pe la Foișor și pe urmă pe Dacia, că pe acolo noi, taximetriștii, avem voie și e mai liber? Pe Ștefan cel Mare sînt de obicei niște blocaje groaznice. Acuma, eu nu dispun, eu doar propun, dumneavoastră sînteți clienții.“ Îi spunem că poate s o ia pe unde știe el, numai să ajungă mai repede. El continuă să vorbească.

^„Domnule, ce prost merge ăsta! E dintr-ăla care nu-și scoate mașina decît foarte rar, în week-end. Uite ce model vechi e și cît de bine arată. O ține în garaj. Iese cu ea doar la un picnic, cu familia, la un grătar, la un mititel. Și cu mititeii ăștia… Am un amic care a comandat undeva, la munte, niște mici. Ai lui abia dacă au gustat din ei și el a rămas cu vreo doisprezece, pe care i-a terminat singur. A doua zi, pe drumul de întoarcere, au început să i iasă niște bube la gură. Cică mergea 30 de kilometri, îi ieșea o bubă, mai mergea 50 de kilometri… altă bubă. Eu știu ce-i cu bubele astea, că exact așa mi-a zis un tip care lucra ca gestionar pe vremea lui Ceaușescu. Pentru mici, la tocat puneau carnea care începea să se strice. Și l-am întrebat atunci cum pot să facă așa ceva, sînt criminali… Mi-a zis să stau liniștit, că nu moare nimeni din așa ceva, că le ies doar niște bube la gură. Auzi, nenorociții! Sînt niște obiceiuri învățate pe vremea aia care nu s-au uitat, domnule. Se practică și azi.“

Îmi închipui că de pe Dacia vrea s-o ia pe Dorobanți, că și pe acolo taxiurile au bandă specială. El merge însă înainte, spre Piața Romană. „În orașul ăsta, nu viteza contează“ – zice, ca și cum ar fi simțit că mă miră alegerile lui –, „ci drumul pe care mergi. Trebuie să știi străduțe, trasee, pe unde te poți strecura mai ușor.“ Noi urmăm totuși bulevardele mari. Ceasul se apropie de ora 12. Mă întreb deja ce mai e de făcut. Individul se înfundă în ambuteiajul din apropierea Palatului Victoria spunînd că de obicei pe acolo se circulă foarte repede. Îl enervează un coleg de breaslă. „Uite-l și pe ăsta. Bagă-te, mă, mai încolo, că ai destul loc. S-a făcut taximetrist, țiganul. Și-a găsit permisul pe acasă și s-a gîndit să-și ia licență. Cum naiba o fi luat-o? Dar ziceam de treaba aia cu micii. Vreți să știți cum se fac micii adevărați?“ Răspund ceva monosilabic, cu ochii pe ceas. „Se amestecă neapărat trei feluri de carne: jumate porc și cîte un sfert oaie și vită. Se pune o linguriță de bicarbonat la un kil de carne, sare, usturoi după gust… Dar carnea aia tocată e tare, e uscată. Unii pun apă, dar nu iese bine. Eu pun zeamă de oase de vită. Dintr-alea care se dau la căței, le fierb bine și adaug zeama de oase la amestecul ăla. Ies niște mici de te lingi pe bot, nu alta, nici la Cocoșatu’ nu sînt așa. Asta e rețeta veche. Eu nu mai mănînc mici decît făcuți așa, în casă, de mine, să nu-mi iasă bube la gură. O fi vreo manifestație, ceva, ce dracu’ e cu aglomerația asta aici? Stați, că știu eu cum să o luăm pe străduțe. Cum spuneam, au rămas la românașii noștri niște obiceiuri din vremea ailaltă. Tot așa făceau și cu brînza, cu telemeaua. Știți, o băgau în apă și la rece, și ea lua rapid încă vreo 20 la sută în greutate. Se umfla de apă și ei luau banii pe surplus. Se îmbogățeau. Ce, credeți că acum nu mai fac? Sau cu salamul stricat, care se înverzea. Tot Costică, ăla de care v-am zis că lucra la carne pe vremea Împușcatului, mi-a explicat. Cică îl spălau cu detergent pe deasupra. Se ducea și verzeala, și mirosul. Detergentul se ducea și el cu apă, nu-l mai simțeai. Domnule, nu vă supărați, opresc o secundă la fîn-tîna Miorița, că trebuie să-i dau unei cliente niște ochelari pe care i-a uitat în mașina mea. Fac un gest omenesc. Noroc că i-am găsit eu, că putea să-i ia alt client.“

Sînt în continuare monosilabic, fără reacție. Înțeleg că ocolul, cu abureala de rigoare, a fost doar pentru ca el să treacă pe la fîntîna Miorița pentru acest gest. Dar mă face să mă simt solidar cu clienta care își va primi ochelarii înapoi. Observ însă cum ochelarii sînt înmînați, aproape din mers, ce-i drept, unui alt taximetrist cu mașina parcată acolo, iar șoferul nostru primește 10 lei. Nu vreau să mă enervez. Ce aș putea rezolva? Oricum sîntem un fel de clienți captivi. Gîndesc asemeni ciobanului din baladă. La fîntîna Miorița. Dacă o fi să pierdem avionul, înseamnă că așa a fost scris. Îi atrag totuși atenția că ceasul a trecut de 12. Zîmbește încurcat. „Îmi cer scuze, nu întîrziem mai mult de zece minute, sper că nu sînteți chiar așa pe muchie. Abia acum am realizat că e vineri și că de asta e așa de aglomerat pe aici. Toată lumea merge în week-end pe DN1. Dar, oricum, în zona asta putem să mergem mai repede, chiar cu peste o sută la oră (acul arată 70). Să țineți minte rețeta de mici. Și să nu luați de oriunde și gata făcuți că… v am spus ce se întîmplă. Obiceiuri proaste din comunism, domnule, asta e.“

Oprește în trombă la intrarea aeroportului. E trecut de 12 și 10.

Foto: wikimedia commons