Un straniu caz de dedublare

În urmă cu vreo doi-trei ani, ştirile făceau multă vîlvă în jurul portarului unei societăţii comerciale din Vadu Oii (dacă-mi aduc bine aminte), care era simultan şi secretară, şi director general în respectiva instituţie, prezentîndu-l ca pe un caz din zona paranormalului. CAP-ul în cauză dăduse faliment, iar omul nostru, fire loială şi cu simţul răspunderii, hotărîse să rămînă pe poziţii, de unul singur, prin fermele pustii. Fusese paznic toată viaţa sa acolo şi nu putea acum, înainte de pensie, să-şi schimbe subit identitatea socială. Statul - generos şi înţelegător faţă de devotamentul slujbaşului - îi permisese să stea în funcţie (mai precis, în cumul de funcţii!), evident, fără retribuţie financiară. Individului îi mergea doar cartea de muncă, şi situaţia îl mulţumea pe deplin. În plus, nu se plictisea. Moştenise un post telefonic la apelurile căruia răspundea ori de cîte ori vreun vechi client al societăţii (neîncunoştiinţat, bineînţeles, de evoluţia nefastă a evenimentelor) suna cu insistenţă. "Alo, CAP Vadu Oii?" - întreba, de obicei, vocea în receptor. "Da, poarta!" - replica protagonistul. "Cu cine doriţi?" "Cu dom’ director!" - comunica solicitantul, destul de încrezător. "Imediat vă fac legătura la doamna secretară!" Dotat cu umor, portarul fluiera un timp în telefon melodii de aşteptare, după care spunea cu glas efeminat: "Da, vă rog!". Uşor tulburată, persoana de la capătul firului repeta: "Cu domnul director general!". "Numai puţin aşteptaţi, pentru că este într-o şedinţă!" Se reluau fluierăturile de expectativă şi, tîrziu, intervenea baritonal "domnul director general" ("secretară-paznic-etc."). El explica, solemn, speriatului interlocutor că Vadu Oii e, tehnic vorbind, în faliment şi că nu mai are posibilitatea să onoreze comenzi. Reţin că l-am privit, plin de compasiune, în mai multe programe de ştiri naţionale, pe bravul ostaş de CAP, gîndindu-mă la nemilosul sindrom al personalităţilor multiple care, aparent, îl lovise - cu însuşi concursul statului român - chiar în moalele capului. Nu mi-am imaginat însă, în acei ani, că fenomenul va deveni curînd o veritabilă politică guvernamentală. Să mă explic. Datorită unei activităţi academice pe care o desfăşor la Universitatea ieşeană, în colaborare cu o prestigioasă instituţie culturală din Marea Britanie, am fost nevoit, nu demult, "să mă fac" persoană juridică. Englezii nu puteau plăti, în mod direct, impozite către statul român, şi o soluţie plauzibilă era să realizeze acest lucru prin mine ca societate (profilată pe "activităţi intelectuale"). M-am constituit legal la Fisc, am primit ştampilă, facturier, în sfîrşit, am ajuns un om de vază al Iaşiului, un fel de "domn’ director general". Problema a fost că, pentru "afacerea" nou deschisă, aveam nevoie de un sediu oficial. Cum Universitatea nu este proprietatea mea, a trebuit să-mi trec apartamentul personal ca "locaţie centrală" a activităţii. De aici au decurs, firesc, nişte avantaje. Utilităţile pe care le achit lunar pot fi deduse din impozitul anual pe firmă, întrucît "apartamentul" şi "sediul companiei" coincid. Singurul lucru pe care statul mi l-a cerut - pentru legalizarea acţiunii - a fost un contract de comodat între proprietarul apartamentului şi reprezentantul juridic al societăţii. Altfel spus, între locatarul ("persoană fizică") al spaţiului şi ocupantul ("persoană juridică") al sediului. Adică, şi mai clar, între "mine" şi... "mine". Cel de-al doilea "eu" îi cerea, politicos, primului "eu" să folosească toate cheltuielile de întreţinere a apartamentului (sediului) pe lista de deduceri impozitare, alcătuită de firmă. "Stimate domnule CLC", mi-am început eu, ceremonios, petiţia, "vă rog să binevoiţi să-mi aprobaţi includerea pe lista de deduceri ale taxelor cheltuielile lunare pe care le aveţi la utilităţi în apartamentul X, proprietate personală. Precizez (aici mi-a venit să adaug în cazul în care nu ştiaţi, dar, observînd figura severă a inspectorului din spatele ghişeului unde scriam, am renunţat) că, în acelaşi spaţiu (apartamentul X), îşi desfăşoară activitatea Societatea CLC Iaşi pe care, cu onor, o conduc. Contractul de preluare în comodat ar fi astfel în interesul ambelor părţi. În speranţa unui răspuns pozitiv din partea dumneavoastră, vă asigur de întreaga mea preţuire şi, totodată, de imensul meu respect (iarăşi, demonul adăugirilor îmi dădu ghes să zic respect pentru remarcabila dumneavoastră activitate publicistică, dar privirea inspectorială îmi tăie elanul). Cu mulţumiri, CLC, director general". Am ţinut hîrtia în mînă, copleşit de stări înălţătoare. Nu-mi venea să cred că un "director general" mă aborda cu atîta consideraţie şi se mai folosea şi de ştampilă ca să mă impresioneze. Nu neg că, pentru o clipă, am fost tentat să scriu sus, în colţul foii, "Se respinge!" şi să semnez, apăsat, "CLC", aşa, numai ca să amplific momentul de beatitudine, derivat din importanţa socială, dar, apoi, mi-am amintit că un business man autentic nu refuză niciodată oportunitatea unei noi afaceri profitabile, din simple orgolii omeneşti. Am aprobat, aşadar, cu sentimentul împlinirii profesionale şi am semnat în fiori de nebănuită voluptate. I-am lăsat pe cei doi gentlemen din mine, cu numele de CLC, să-şi strîngă, fericiţi, mîinile (stînga şi dreapta s-au împreunat entuziast, ca la conferinţele de pace, sub ghişeul Fiscului), iar eu am privit cu optimism în perspectivă. Intrasem, vezi bine, în lumea bună a afaceriştilor români. O vreme, ferindu-mă de ochii soţiei şi ai minuţiosului Andrei, am verificat cutia poştală, cu nădejdea că "domnul director general CLC" îmi va expedia, din pură formalitate, o scrisorică oficială unde să-şi arate recunoştinţa şi "imensul respect" (de ce rîdeţi, Mr. Bean nu-şi scria singur felicitări de Crăciun, pe care, ulterior, le deschidea, bucurîndu-se ca un copil?). Din păcate, alter ego-ul meu nu a trimis nimic. Am primit totuşi o misivă de la Ministerul de Finanţe, în care eram "notificat" (de fapt, "domnul director general" era "notificat") că, în urma aprobării dlui CLC, proprietar al apartamentului X, de preluare în comodat, firma dlui CLC, director general, îşi putea deduce din impozit utilităţile casnice ale proprietarului CLC. Buimăcit de identităţi, am avut o insomnie teribilă în acea noapte. Pe la 4 dimineaţa, ameţit şi descompus, m-am dus la baie şi am privit cu intensitate mutra încercănată din oglindă. "Băi, directoraşule - i-am şoptit - îmi eşti dator pe viaţă." Descompusul s-a aplecat, umil, prin sticla luminată neonic şi mi-a sărutat mîna. După aceea, a ţipat cu glas de chivuţă: "Să trăieşti, patroane!".