Un sport la Răsărit

Rugby-ul românesc globalizat stîrneşte aceleaşi pasiuni ca pe vremuri?

Aş zice că încă şi mai şi. Rugby-ul e, pentru fanii lui, un fel de Nirvana a sportului. Ei se definesc adesea în opoziţie cu alţii, mai ales cu adoratorii fotbalului. Sigur că şi aici contează naţio-nalitatea, culorile, imnul. Cînd Irlanda a jucat cu Anglia pe Cork Park, locul în care patrioţi insulari fusese masacraţi de armata regulată a Londrei în altă epocă, momentul imnului gazdelor a cutremurat. Numai că, un pic înainte, God Save the Queen nu fusese huiduit. Asta spune ceva despre un respect şi despre valori care transcend o confruntare. Sau o echipă. Sau ideea că eşti dintr-o ţară sau alta. De aceea la rugby e acceptat ceea ce în alte discipline ar fi dispreţuit. Rugby-ul este despre comunităţi de bărbaţi cu set-up moral. Cam asta e biblia lui, nu întotdeauna respectată. A veni de aiurea pentru a gira o comunitate, a o ajuta mai ales – şi asta e un alt punct important – cînd există încă (şi mereu) atîta eclectism în rugby e o cutumă deja acceptată. Şi, oricum, nu oricine joacă oricînd, oriunde vrea. Trebuie să ai trei ani de stat în ţara pe care o reprezinţi (cinci ani din 2020). Tangimana Fonovai, autorul unui eseu, e de o vreme la Timişoara. Şi nici Gordon McRorie, omul cu transformările în meciul cu România, nu e canadian. Internetul zice că e scoţian (că doar nu maramureşan cu numele ăsta) născut la Hong Kong. Iaca aşa. Pasiuni, deci, sînt şi vor fi, oricît ne-am împletici limba să rostim numele noilor „stejari“. Rugby-ul e în lumea lui. Mulţi zic că mult, mult mai bună decît aia în care se joacă exclusiv cu cele mai îndepărtate membre de cap.