Un sport la Răsărit

Medalii de aur şi argint la campionatele europene de canotaj. Reînvie canotajul românesc? 

Dar el nu a murit. Cu fantasticul final al echipajului de 8+1 la Jocurile Olimpice trecute – o cursă după care s-ar fi făcut deja un film dacă am fi fost americani –, acest sport a arătat că nu vrea să se predea. Nu e în firea lui. E şi el buşit, ca toate celelalte, de dezorganizarea sistemului de performanţă care încă nu-şi găseşte, în macro, un drum despărţit de povestea comunistă a lui „taci şi vîsleşte“. Numai că nici tradiţiile, reflexele, această patrie nevăzută a unei meserii care îţi pare a arăta, la capătul unui soi de infern, un fel de paradis nu se dau bătute. Dincolo de speranţă, nu ştiu ce înseamnă rezultatele de la Racice. Nu ştiu cît promit ele. Vom vedea la Mondiale. Oricum, sîntem departe de un nou termen olimpic. În principiu, la începutul unui nou ciclu de patru ani, multe ţări execută rearanjări. Unii îşi iau un timp de respiro şi atunci e ceva mai mult loc în fotografia de grup. S ar putea ca aceste medalii să nu aducă neapărat o reintegrare completă în elita acestui sport. Nu trebuie neapărat să sărim în sus de bucurie şi să umblăm la seiful cu vorbe mari, a cărui uşă oricum nu se mai închide de mult. Ce e de zis clar e că acolo se munceşte şi se întîmplă lucruri. Se simte, se aude o dorinţă de a nu depune ramele. Deocamdată asta e destul de important pentru a nu activa, la cealaltă parte a instabilităţii nostre emoţionale, defetismul bine exersat. Nu decese, nu reînvieri. Muncă şi inteligenţă. Şi noroc în a ocoli toate buturugile pe care ţărişoara obişnuieşte să le arunce înaintea celor pe care mai apoi îi sanctifică.