Un sport la Răsărit
După meciul cu Danemarca ni se pare din nou că e ceva putred la Naţionala României?
Dimpotrivă, totul e cum trebuie să fie. Noi mereu visăm să trăim în cea mai bună dintre lumi şi de fapt trăim, mereu, în cea mai dreaptă dintre ele. Fotbal mult nu are cum să iasă din puţin. Nu are cum să rezulte dintr-o înfeudare de zeci de ani în favoarea unor personaje care fie sînt astăzi la odihnă forţată, fie au tras foloasele şi acum trag, de pe bară, vînturi pline de înţelepciune acră, boscorodindu-i pe cei ce le-au stricat aranjamentele venind cu unul şi mai mare, „de stat“. Fotbalul nostru post-totalitar arată a jucărie stricată pe care se ceartă băieţii de bine, care au dat cu piciorul în minge şi în orice viitor, deposedaţi, vremelnic, de o suculentă ocupaţie, cu băieţii tricotaţi de autorităţile din penumbră care vor să reformeze ţara de azi cu apucăturile ţării de ieri. Păi, aşa putem bate Danemarca numai la şmecherie şi servicii secrete. Fotbalul ne încurcă rău. Ne deranjează în afaceri, în planuri cincinale, în răzbunări, în conturi şi în reglat de conturi. Cîteodată îţi vine să crezi că epoca generaţiei glorioase e un soi de blestem, pentru că raportăm totul la ea, în același timp ea nemaiputînd fi reprodusă (căci, slavă Domnului, nu ne mai întoarcem în comunismul care a născut-o) şi nici egalată în rezultate pentru că în libertate performăm haotic, ne ocupăm nu cu pasele fine, ci cu datul la gioale. Sîntem copiii lui Ceauşescu lăsaţi de izbelişte, iar cei mai tineri sînt nepoţii lui, căci noi îi educăm. Privit aşa, meciul cu danezii a ieşit bine. I-am păcălit!