Un sport la Răsărit

Sfidarea strînge mai mult public decît fotbalul? 

Sport naţional fiind, da. Interesant cît de mult seamănă, emoţional, ieşirile în stradă de bucurie, la fotbal, sau de supărare, la Guvern. Simplu spus, nu mai poţi să stai în casă. Te arde ceva, te scoală din ale tale, te injectează cu energie, erupe ceva în tine şi nu mai poţi rămîne locului, trebuie să mergi şi să te exprimi, să te întîlneşti, să empatizezi, să recunoşti în ochii lor aceeaşi ne-stare. E ca şi cum nu mai ai posesie deplină asupra ta însuţi, eşti ceva ce nu ţi-ai fi imaginat cu puţin timp înainte. Eşti mai mult decît un simplu „eu“, eşti parte a unui „noi“. Pentru că şi la fotbalul obişnuit, ca şi în viaţa din tot restul vieţii, e greu să ţi închipui, ca om oarecare, că vei ţopăi, vei fluiera, vei cînta imnul cu mîna la inimă, vei zîmbi către necunoscuţi, vei aduna gunoiul de pe stradă alături de alţi necunoscuţi. Vei poza cerul doar pentru că el e singura limită. Îţi vei aduce aminte şi te vei construi din această memorie. Cît de ridicol ar părea, victoria naţiunii la fotbal sau refuzul unor abuzuri sînt ambele etaje la care nu ajungem niciodată individual, ci prin magia topirii într-un popor. De aceea să nu rîdem de fotbal, să nu-l dispreţuim aşa cum facem cu politica. E, cît ar fi de frivol, un potenţial vehicul în drumul către România. Şi nu avem multe.