Un sport la Răsărit

Jucătorilor şi jucătoarelor de tenis din România nu le prieşte statul cu capul în jos din Australia?

Interesantă perspectivă! Mi-e teamă că noi atîrnăm suspendaţi, mai ales raportat la ele. Ne-am pus oare întrebarea despre cum am ajuns să avem atîtea aşteptări? Nu-i vorba despre vechea şi deja plictisitoarea discuţie despre cît s-a investit în ele şi de ce ar trebui să ne facem iluzii. Plus deziluzii. Treaba aşa stă. Jucătoarele cu cetăţenie română au făcut la un moment dat un salt grupat înainte. Iar noi le-am urmat emoţional, fireşte. Acum s-au mai potolit. Noi plutim în inerţia cosmică a entuziasmului. Aceste fete nu evoluează însă în vid. Sînt și ele determinate de rădăcini, au mame, taţi, fraţi şi surori, prieteni. Duc mereu o mică Românie în bagaje, ca un dulce lest. Visează la sarmale, nu-i nici o crimă! Prin urmare, nici una nu a decolat deasupra lumii ei, pe care trebuie să o pună între paranteze o vreme. Să plece de-a binelea. Să intre în universul rece şi precis al campioanelor, dacă pot. Dacă nu, sănătate şi fericire! Noi ce-am vrea? Vreo Serena, vreo Steffi Graf? De fapt, ţinta ar fi o Marion Bartoli sau Flavia Pennetta. Ar fi bine. Şi iar bine e că nu ne-am dus de tot. Dacă Halep a capotat, Cîrstea a ieşit la lumină pînă unde a putut. E OK. Să ne recalibrăm suflețelul. E totuşi un sport în care respirăm.