Un sport la Răsărit

Dacă nu mai avem Naţională, începem să avem naţionalism în fotbalul românesc?

Aici ne batem cap în cap. La Naţională multe voci cer un român „care ştie cum merg lucrurile“. Corect. Păi, cine să ne bată la şmecherie? Adică avem şi noi mîndria noastră… Pe de altă parte, străinii au fost un model de bu­si­ness plin de succes în campionat. Mulţi au fost aduşi pe bani enormi şi, cum au venit, aşa s-au şi dus, lăsînd în urma lor cîteva maşini şi case de lux ale unor conducători, antrenori şi tot felul de alţi ţuţeri. În felul ăsta, micile comunităţi româneşti în prag de pauperizare, mulse de bani publici, au pus cu voioşie umărul la creşterea salariului muncitorilor de la fabricile germane de autoturisme. Traiască noua Internaţională a Muncii! Acest cosmopolitism de şperţ are încă un efect minunat: cererile de intrare în faliment a cluburilor formulate de cei paraşutaţi şi repede expediaţi, dar care au contracte ferme şi bogate de încasat. Culmea e că tot cei de la FC-urile care i-au adus îi acuză acum că îşi cer banii, deşi „n-au făcut nici două duşuri la echipă“. Păi, la echipă n-or fi făcut duşuri, dar prin alte vile or fi montat niscaiva robinete de aur, zău! Aşa, deci, cu naţionalismul nostru de piaţă. Dacă e pe bani, Doamne ajută! Dacă nu, lasă că avem la purtător destule ziceri care să ne avantajeze, de exemplu aceea care pretinde că am fi un popor primitor. Drept. În multe cazuri, primim cu două mîini.