Un sport la Răsărit

Mingea cu care joacă echipele noastre de fotbal e mai elastică? De ce ţopăie mai tare şi pare mai greu de stă­pînit decît în alte campionate? 

Nu e mingea, e gravitaţia. Sîntem daţi pe modul lunar, unde totul e mai vesel. Ne zbenguim brownian precum Armstrong (ăla care nu s-a dopat) şi compania pe o cîmpie pustie, siguri pe planeta noastră, unde existăm supra-socratian. Nici măcar nu ştim că nu ştim nimic. Mingea e ca şi noi, imprevizibilă, tabula rasa, plină de toane, de hachiţe şi sughiţuri. O minge e un servitor fals supus, doldora de ironie. Poţi face ce vrei cu ea – dacă nu, face ea ce vrea cu tine. De exemplu, te face de rîs în faţa absenţei dimprejur. Pe Lună nu sînt spectatori, de aceea şi rîsul e îngheţat, pluteşte etern în suspensie deasupra unui pămînt fără aer. Mingea te poate face să treci direct de la Sir Isaac la Herr Albert. Timpul ei se poate scurge diferit faţă de cel al vitezei de gîndire şi acţiune. Cîteodată, precum lumina, îşi curbează traiectoria sub forţa gravitaţională a talentului. Dar asta e rar. De obicei se zbate bezmetică, perfect iresponsabilă. Nu-i caz de panică, e doar un obicei ca multe altele pe aici. Ca, de exemplu, apetenţa pentru zicale găunoase. Cum ar fi „balonul e rotund“. Nu s-ar zice.