Un sport la Răsărit
Cu danezul Jakob Vestrgaard antrenor şi o echipă multinaţională, CSM Bucureşti a pierdut meciul cu Gyor în stil românesc? (Adică au jucat doar o repriză şi după ce au fost la înălţime şi au condus jocul, la sfîrşit au cedat complet.)
Partea cu bună cu „româncele“ (adică jucătoarele evoluînd aici şi molipsindu-se de la factorul local) e că se poate şi viceversa. CSM, chiar ea, a cîştigat Liga Campionilor sezonul trecut, deşi în grupa principală a terminat ultima dintre calificate. Cum ar veni, Munţii Carpaţi sînt un fel de montagne russe (să-mi muşc limba!). În cazul Gyor, e o problemă cert neromânească. Antrenorul danez. Care a şi fost demis. Greşit. Deja nu trebuia adus. El e tipul care a dat chix şi cu altă mare echipă, Oltchim. E drept, omul a cîştigat de două ori trofeul cel mare. Numai că de mult, şi în alte condiţii. Şi aici chiar ajungem la o temă total în afara românismului atît de blamat. O echipă de vîrf, eventual cosmopolită, din handbalul feminin, e un mecanism greu de acordat. În peste 20 de ani am văzut formaţii crescînd şi prăbuşindu-se într-un timp mai scurt decît îţi trebuie ca să mănînci o îngheţată. Echipe ungureşti, ruseşti. OK, în general estice. Dar nu numai. E vorba despre o ceasornicărie fină. Ce s-a întîmplat cu CSM în acel meci a semănat cu o depunere a armelor. O sinucidere în grup, cînd Gyor nu aştepta, după prima repriză, decît lovitura de graţie. Nu-i normal şi asta ţine de arta conducerii. Ce îi trebuie acestei echipe nu e un român sau un străin. Ci un antrenor cu tot ce-i trebuie la el.