Un sport la Răsărit

Ni se promite refacerea unor stadioane, în condițiile unui fotbal în declin, cu tot mai puțini spectatori. De aici și întrebarea: ce-a fost mai întîi – stadionul, spectatorii sau fotbalul?

Şi asta nu-i nimic. La Tîrgu Jiu se termină curînd o superarenă, la fix pentru ca spectatorii să poată ţine un moment de reculegere pentru echipa locală, Pandurii, aflată cu un pas în groapa financiară. România dezvoltă o ironie aparte: pe măsură ce fotbalul ei sucombă, execută tot mai multe arene, ca tot atîtea morminte faraonice. Vechile „farfurii de supă“ comuniste vor fi înlocuite cu noile „boluri“ din care publicul va mînca tot o ciorbă lungă, dacă nu chiar răbdări prăjite. Sîntem defazaţi şi dezaxaţi, în sens axiologic. Nu mai există nimic care să dea o ordine valorilor acestui moft costisitor care e fotbalul. Fiecare face ceea ce îl taie capul. La Craiova se înalţă un stadion colosal care priveşte uimit cum „mititeii“ de la poalele lui se păruiesc pe nume, licenţă, drept de a respira. Stelei i se reface „Ghencea“ în folosul păsărelelor care vor ciuguli seminţele de iarbă în absenţa vreunei echipe care să joace acolo. Vom fi ca în Coreea de Nord, betoane de ultim răcnet fără nimeni în ele. Timing-ul e perfect. Căci peste multă vreme, cînd poate va răsări din ruine un altfel de fotbal, aceste construcţii vor începe să se ofilească. Şi o vom lua de la capăt. Meseria de Păcală e una sisifică.