Un sport la Răsărit

După Halep, Stanciu e noul subiect de forfecat în presă? 

Stanciu e la mijloc de drum între Nicuşor şi Nicolae. Ne-a cerut odată să nu-i mai diminutivăm prenumele, că a depăşit faza copilăriei. Biologic, fără îndoială. Fotbalistic, mai are încă drum de făcut. Stanciu e forfecat, ca şi Halep, pentru că asemenea capacităţi merită croitorite. Timpurile moderne trag după ele ideea că excelenţa în spaţiul public şi profesional nu trebuie stimulată în cazul celor ce urcă singuri – şi bravo lor! – în văzul lumii. Ceea ce e fals. Lumea în care ne mişcăm e educată la rîndu-i, implicit, de aceste persoane, care capătă valoare de exemplu. Păi, nu campionilor li se atribuie tituri monarhice, Regele, Regina, Prinţul?… Ca şi ceilalţi, înnobilaţi prin lupte sau descendenţă, au şi ei nişte responsabilităţi. Ca, de exemplu, să nu compromită un „popor“ printr-o decizie greşită sau din nepăsare. Asta, sigur, dacă îţi pasă de cei pe care susţii că îi reprezinţi. Stanciu a luat repede mingea şi a strîns-o la piept cînd s-a dictat penalty-ul în secundele finale şi fatidice cu Muntenegru. Şi-a asumat soarta celor din spatele lui. Un gest de respectat ca exprimare a personalităţii şi de criticat ca alegere. Stanciu, am aflat mai apoi, era dezorientat chiar înainte de a uza de această minge de meci. Era nehotărît. Probabil apăsat. Un adevărat prinţ pe cale de a deveni rege ar fi ştiut să aleagă mai degrabă sacrificiul propriu decît pe cel al trupelor sale. I rest my scissors.