Un sport la Răsărit

La Rio nu ne-a fost prea bine. Ne gîndim deja la Tokyo?

E ca şi cum i-ai cere unui om cu un picior în groapă să-şi planifice escaladarea unui munte care abia se vede în zare. Nu cred că mai există viaţă după Rio. Pentru că viaţa asta ne-am trăit-o deja, am consumat-o, sîntem pe jantă cu sportul aşa cum l-au conceput tătucii noştri heirupişti. Am supt ultima picătură din el, am răşcălit borcanul cu miere comunistă, ultimul stroc, ultimul triplu Axel, cel din urmă sprint. Sîntem în pana prostului. Deci sportul ăsta nu-l mai avem şi altul n-am pus în loc. Să nu vă sperie şi nici să nu vă umple de speranţă frămîntările, falsele demisii, ameninţările cu dezvăluiri care se vehiculează în aceste zile. Instituţia sportului românesc e un dinozaur care va muri cumva, dar în nici un caz nu se va sinucide. Dacă vi se pare că s-ar putea schimba ceva, poate vă mai gîndiţi. E ca şi cum i-aţi crede pe politicienii noştri că vor face de azi încolo tot ce n-au făcut ei şi părinţii lor spiritualo-penali în ultimul sfert de secol. Dacă ne gîndim la Tokyo? Putem. Ne putem imagina cum se vor indigna iar toţi conducătorii, inclusiv cei care au înfiinţat firmele de ne fac azi de băcănie, cînd li se vor rupe şorturile în fund sportivilor în timpul competiţiilor. Ni le putem închipui şi pe pudicele japoneze ducînd ruşinate evantaiul la gură. Vom fi deliciul Jocurilor.