Un sport la Răsărit

În clasamentul general pe medalii olimpice al tuturor timpurilor. România se clasează pe locul al 15-lea între țările lumii. Asta înseamnă că sîntem o nație sportivă?

A fost odată ca niciodată o societate minunată în care copiii erau crescuţi pentru a fi campioni, la fizică sau la educaţie fizică. Selecţia era dură. Pentru un cetăţean care putea descifra matematicile speciale sau o fetiţă care executa perfect un triplu tulup, cohorte întregi de colhoznici ai performanţei erau perpeliţi în chinuri groaznice. Şcoala sau sportul nu erau făcute pentru toţi, ci doar pentru „cosmonauţi“. Mulţi au fost lăsaţi baltă pe acest drum presărat cu resentimente ori visuri – şi chiar oase, zdrobite. Şcoala a continuat să fie ceea ce e. Continuă să pompeze în căpăţînile tinere universuri de cunoaştere fără a le da, în multe cazuri, aplicarea lor în afara sălii de clasă. Sportul, în schimb, a dispărut ca materie. Competiţii pentru toţi nu mai există, în mare, decît ca iniţiativă privată. De la bugetul de stat i se aruncă în silă zonei de vîrf cîţiva bănuţi, nimănui nu-i pasă de vreo reformă. Mai nou au fost instalaţi, politic şi pe prietenii, manageri tineri care, chipurile, ar trebui să asaneze această fostă cîmpie înfloritoare, dar şi ei sînt trimişi la „fie ce-o fi“. Am mai rămas noi. Dacă nu mai fac sport copiii, fac maturii care pricep că un creier nu poate funcţiona în vid. Bicicletă, alergări, înot. Amici care se mai strîng pentru un baschet sau un fotbal înainte de o bere. Aceasta e noua mică naţiune sportivă. Cealaltă stă la televizor înjurînd că nu mai sînt medalii aşa cum înjură că nu le mai asigură Partidul locuri de muncă şi un salariu decent.