Un sport la Răsărit

Cum merge Turul Franţei la vremea atentatelor?

Merge. N-are ce să facă. Şi nici noi. E destul de simplu: mergem mai departe sau ne oprim. Turul Franţei nu s-a oprit decît atunci cînd a fost război greu, război mondial. Dar Turul a mers mai departe în timpul luptelor pe care francezii le-au dus în Vietnam înaintea americanilor sau în perioada terorismului algerian. Nu trebuie să devenim patetici, e doar un adevăr: sportul e arma noastră în faţa războiului. E ceea ce ne diferenţiază faţă de ceilalţi, cei dintr-o lume care exclude ludicul. Turul e, în teorie, cel mai expus eveniment sportiv. Oricînd, oriunde se poate întîmpla ceva. E un simbol, dar poate că nu e ţinta predilectă atîta timp cît se desfăşoară în mare parte „la ţară“, acolo unde băieţii cu brîuri explozive sînt mai uşor de identificat. Pe marginea Turului stau oameni cu tricouri de clovni, tricouri galbene, verzi, în picăţele. Oameni cu peruci, cu feţe vopsite, cu burice tatuate (nu-i banc, am văzut aşa ceva). Un adevărat circ. Ce să caute acolo un trist îmbrăcat în negru? Turul poate că are acest noroc. Dar e şi el din această lume, se luptă şi el cum poate. Se luptă existînd. Cu acest Tintin de Froome, cu masca precolumbiană a lui Quintana şi chiar cu cîrdul de gagici ale patronului miliardar Oleg Tinkov, omul care va intra în comă alcoolică (deşi e rus) dacă Sagan mai cîştigă multe etape, pentru că după fiecare victorie pocnesc zeci de şampanii. Iată exploziile la care visează partea noastră de lume.