Un sport la Răsărit

Ce ar fi de urmărit în mod special la marile tururi cicliste din acest an?

Deocamdată, românii. E prea mare vestea participării a doi compatrioţi, unul de adopţie, ce-i drept, în Turul Italiei. Eduard Grosu, la vremea cînd zic asta, are deja un loc 5 într-o etapă, ceea ce e ca şi cum am face o uriaşă primăvară cu două flori crescute într-un pămînt sterp. Mai încolo e de urmărit ce se întîmplă cu nişte echipe ca Astana sau Tinkoff, de sorginte profund estică, bine încadrate în spiritul autoritar al marelui spaţiu sovietizat istoric şi cultural. Îl vedem pe Contador şi ne frecăm la ochi. Un fost băiat rău devenit băiat bun după cîţiva ani de „puşcărie“ sportivă. Domnul Zakarin, de la o altă echipă cu consonanţe bubuitoare, Katiuşa, a cîştigat şi el o etapă plecînd ca o rachetă pe finalul ploios, şi asta după mulţi kilometri de evadare în grup, cînd bunul-simţ ne spunea că ar fi trebuit să fie un pic obosit. Aiurea, mai avea puţin şi fluiera din mers… Şi el a fost prins mai de tînăr cu mîinile pe plită. Acum a revenit voios, sprinten şi nemirositor a usturoi. Deci viaţa e frumoasă, cum ar zice Benigni. Viaţa lor. Viaţa noastră e incertă. Nu mai ştim ce să credem. Astana era gata-gata să fie exclusă din elita ciclismului după ce mai mulţi cetăţeni cu nume kolhoznice au fost depistaţi cu jucărele prin fizic. Noroc cu Nibali, recunoscut (deşi italian – prezumţie de vinovăţie, mi dispiace) ca un tip curat şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Dar asta nu ne face să dormim mai bine în faţa televizorului, cît timp e ajutat de o liotă de băieţi care pedalează de parcă s-ar fi întînit cu druidul care îl aproviziona pe Astérix. Deci pe ăştia să-i urmărim cu maximă atenţie şi minimă încredere. Din păcate, mi se pare că reintrăm într-o noapte a minţii. Care se transformă, odată cu suspiciunile de folosire a bicicletelor cu motoraşe disimulate, într-o cavernă a monştrilor. Sper să scăpăm cu viaţă.